Диалог cu cuviosul Ioan Scărarul: cum să învingem descurajarea și lenea?

```html

Se pare că știm deja totul despre patimi. Despre ele vorbesc preoții de la amvon. Cu pocăință pentru păcate, credinciosul vine de fiecare dată la Spovedanie, dorind curățirea spirituală. În cele din urmă, în fiecare seară, la sfârșitul rugăciunilor de seară, rostim «Mărturisirea zilnică a păcatelor» din Molitfelnic, recitind lista lungă a tuturor păcatelor posibile și marcând printre ele pe cele pe care le-am săvârșit cu adevărat.

Cu toate acestea, patimile continuă să se cuibărească în noi, devorând sufletul, ca lăcustele. Și foarte des ne obișnuim atât de mult cu ele, încât chiar încetăm să le mai observăm în noi.

Nu putem scăpa de patimi până nu le demascăm.

Ne va ajuta în acest sens un pustnic egiptean. Recitind «Scara» a Sf. Ioan, vom intra cu el într-un dialog mântuitor, care, sunt sigur, va fi un bun sprijin pentru vindecarea rănilor sufletești.

Despre depresie și descurajare

Omul secolului XXI știe bine ce este depresia. Despre ea scriu bloggerii pe internet. Psihoterapeuții o tratează cu sârguință. Locuitorii metropolelor sunt deosebit de îngrijorați de această afecțiune, deoarece agitația urbană le răpește zi de zi forțele sufletești.

Uneori, aruncând fraza: «Am depresie», încercăm să ne justificăm lenea și indiferența față de realitatea înconjurătoare. Dar adesea depresia este cu adevărat o boală gravă, fiind un simptom al tulburărilor neuropsihice și chiar al patologiilor oncologice. De aceea, nu ar trebui să condamnăm pe toți cei care sunt chinuiți de depresie, căci pentru mulți ea este o parte a crucii vieții.

Lăsând deoparte tulburarea depresivă, să vorbim despre tulburarea sufletului, care, prin semnele exterioare, seamănă foarte mult cu boala menționată. Este vorba despre patima descurajării.

Adesea descurajarea apare din cauza slăbiciunii credinței.

Când omul își pierde speranța în Dumnezeu și se bazează doar pe propriile forțe, mai devreme sau mai târziu își dă seama că aceste forțe nu sunt suficiente pentru a depăși toate problemele. Și atunci, prin acțiunea ispititorului, se apropie de el descurajarea.

Simțind melancolie, suferindul își lasă mâinile în jos, încetează să mai lucreze spiritual asupra sa, începând să plutească încet pe cursul vieții. Astfel, milă după milă, se apropie de o cascadă rapidă, care îl va arunca în prăpastia disperării. Doar Domnul poate salva omul de descurajare. Dar pentru aceasta trebuie să depunem eforturi pentru a ajunge cu bine la mal în torentul tumultuos al patimilor.

Reflecțiile noastre sunt susținute de egumenul mănăstirii Sinai, care își expune viziunea asupra descurajării.

«Descurajarea este slăbirea sufletului, relaxarea minții», - consideră Sf. Ioan Scărarul. - «Ea calomniază pe Dumnezeu, ca și cum El nu ar fi milostiv și iubitor de oameni».

Descurajarea - dușmanul rugăciunii, pocăința și munca - dușmanii descurajării

Pe experiența noastră spirituală, chiar dacă modestă, vedem cum descurajarea distruge sufletul. Omul descurajat nu este dispus la viața de rugăciune. El poate să răsfoiască ore întregi fluxurile de pe rețelele sociale, să vizioneze «reels» și «stories», fără a se forța să se roage, să citească Sfânta Scriptură sau să facă fapte bune. Despre faptul că descurajarea este principalul dușman al rugăciunii vorbește și egumenul Sinai:

«Celor care se roagă, ea le amintește de treburi necesare și folosește toate mijloacele pentru a ne distrage de la rugăciune cu un pretext aparent bun».

Într-adevăr, «rugătorului» descurajat i se par rapid plictisitoare textele obișnuite din Molitfelnic, iar să se adreseze lui Dumnezeu cu propriile cuvinte fie nu poate, fie nu vrea, neavând o credință sinceră.

Cum să luptăm cu descurajarea și cum să scăpăm mai repede de ea, pentru a nu ne aduce în paralizia spirituală?

«Cine plânge pentru sine - nu cunoaște descurajarea. Fie ca acest chinuitor să fie legat de amintirea căderilor în păcat! Să-i aplicăm lovituri prin lucrul mâinilor și prin reprezentarea bunurilor viitoare», - îndeamnă Sfântul Ioan.

 
Dacă descurajarea este dușmanul rugăciunii, atunci pocăința și munca sunt dușmanii descurajării. Căci pocăința adevărată nu este doar plânsul pentru păcate, ci și speranța deplină în Domnul și harul Său mântuitor. Vorbind cu Dumnezeu, nu mai simțim singurătatea, eliminând motivul descurajării. Munca fizică ajută, de asemenea, să direcționăm forțele sufletești pe calea cea bună. Nu întâmplător există o vorbă bună în acest sens: «Fără muncă nu prinzi nici măcar un pește din iaz».

Lenea - progenitura descurajării

Ne este bine cunoscut ce este «principiul domino». Setul pentru jocul de masă constă din 28 de «piese» cu diferite combinații de cifre. Diferite «meșteri» se laudă uneori cu cât de abil pot crea din ele diferite construcții. Dar oricât de sofisticată ar fi «clădirea» din piesele de domino pe care ai construi-o, chiar și piesele așezate într-un singur rând cad instantaneu la cea mai mică mișcare neglijentă. În viața spirituală se întâmplă același lucru.

De îndată ce păcătuim într-un lucru, următorul păcat nu întârzie să apară.

Sfinții Părinți ne prezintă un întreg arbore al patimilor, unde fiecare păcat următor este o continuare a celui precedent. Astfel, patima descurajării naște inevitabil o fiică «recunoscătoare» - lenea. De ce «recunoscătoare»? Pentru că, odată născută în suflet, lenea începe să se hrănească cu «laptele matern» al descurajării, iar apoi, crescând și întărindu-se, ajută «mamei» sale să distrugă sufletul, care a fost leagănul ei.

Omul descurajat este întotdeauna leneș. El nu se forțează să