Transfigurarea - renașterea în Hristos
Drumul către nașterea sduhovnicească trece prin conștiință, renunțare de sine și victoria asupra propriului «eu». Ce este metamorfoza sufletului și cum să-L primești pe Hristos în inimă?
Schimbarea la Față – un cuvânt uimitor. Formarea sa provine din grecescul metamorfosis. Metamorfoza – este o reconfigurare (literal – schimbarea formei). Omida devine fluture, omul vechi – nou.
Schimbarea la Față – este nașterea duhovnicească a omului în viața veșnică, când în noi moare ceea ce este muritor, perisabil, superficial, egoist, și din această coajă spartă iese omul așa cum l-a conceput Dumnezeu inițial.
El trăiește și acum undeva în interiorul nostru, ca un embrion tăcut, ca ceva evaziv, misterios, liniștit, independent de orice exterior, nepăsător, calm și împăcat. Acest prunc privește tot ce se întâmplă cu noi, ca și cum ar fi din afară, el observă și tace. Acesta este duhul nostru, marele mister care ne unește cu Însuși Creatorul lumii.
Prin trup și prin psihicul nostru nu ne deosebim cu nimic de celelalte animale. Dar din toată creația, doar în interiorul omului există o astfel de ușă, deschizând-o, el ajunge imediat la Dumnezeu. Această ușă – este duhul nostru, creat după chipul lui Dumnezeu, comoara pe care o avem doar noi. Mai prețios decât el nu este nimic în întregul univers. Și pentru această comoară se duce o luptă mondială.
Intrarea la această comoară este păzită de un pitic egoist, răutăcios, care se preface a fi „eu”-ul nostru. Acesta este cel care se îngrijorează pentru toate, se teme de toate, gândește mult, vorbește constant în cap, este înclinat spre curiozitate fără sens și agitație. Duhul tace și se bucură în iubire, este întotdeauna plin de bucurie cerească, liniște și pace. În timp ce omul nostru vechi este plin de răutate, neliniște, judecată și iritabilitate.
Sufletul poate reveni la duhul său, să se unească cu el, intrând pe ușa nepătimirii. Dar pentru aceasta trebuie să învingem acest mic, dar puternic monstru numit egoism.
Atunci, împreună cu el, va muri și lumea dușmăniei și urii, iar în locul său omul se va afla într-un loc minunat, plin de iubire și compasiune. Exterior, nimic nu se va schimba, în jurul nostru vor fi aceleași case, drumuri, aceeași viață pământească. Dar acum ea va fi deja alta.
Cu ce începe schimbarea sufletului? Cu lucruri simple. Ea începe, în primul rând, cu conștiința omului. Viața noastră constă din mii de fapte mici, dar în ele întotdeauna este loc pentru o inimă mare.
Odată, o cunoștință de-a mea, în toiul verii fierbinți, a decis să viziteze mormântul părinților. Ei erau înmormântați într-un cimitir îndepărtat, aflat la trei kilometri de satul lor. Rugându-se pentru cei dragi, ea se pregătea deja să plece, când de undeva din tufișuri i-a ajuns un scâncet jalnic și trist. Apropiindu-se, femeia a văzut un pisoi pe jumătate mort, pe care o mână nemiloasă l-a adus aici să moară. Să-l lase să moară sigur, să plece, spunându-și: «Nu este treaba mea», sau să acționeze conform conștiinței? Căci este aceeași ființă vie, care vrea să trăiască, care îndură durere și chin. Ce să facă? Acasă avea reparații, un câine adult, dar să lase să moară așa un pisoi mic, neajutorat, nu putea.
Când femeia a adus acasă acest micuț, el, speriat de câine, a fugit pe balconul deschis (unde tocmai se făcea reparație) și a căzut de la o înălțime de cincisprezece metri. Mult timp, bani și grijă au fost necesare pentru operații și tratamentul pisoiului. Dar el a supraviețuit. Prietenii și cunoștințele au considerat că această femeie a acționat prostesc. «De ce ai nevoie de asta?» Dar inima ei îi spunea că fapta a fost corectă. Acesta a fost un examen de iubire. Dacă ar fi plecat de la cimitir, lăsând pisoiul să moară acolo, conștiința nu i-ar fi dat pace.
Da, uneori este foarte greu să iei decizii, știind că ele vor crea apoi o mulțime de probleme.
Dar trebuie să ne amintim întotdeauna că conștiința — este prima treaptă spre Tabor. Niciodată nu trebuie să mergem împotriva conștiinței, oricât de greu și dificil ar fi. Renunțarea la sine – a doua treaptă. Nepătimirea – a treia.
Schimbarea la Față se întâmplă întotdeauna prin depășirea rezistenței voinței noastre egoiste, când trebuie să facem ceea ce este corect, nu ceea ce dorim. Când omul își sacrifică confortul, liniștea, siguranța pentru ceea ce îi dictează conștiința, onoarea, responsabilitatea, datoria și adevărul lui Dumnezeu, el începe să se schimbe. Cu el se întâmplă acea metamorfoză. Adevărata bucurie vine întotdeauna doar la cei care au o conștiință curată. Ceilalți pot avea veselie, dar nu trebuie confundată cu bucuria liniștită, pașnică, luminoasă.
Egoismul aruncă o umbră asupra oricărei veselii umane. Umbra fricii urmărește omul în fiecare zi. Omul nostru vechi joacă cu noi jocuri viclene. El este foarte curios și ne atrage să dezlegăm enigmele universului, să admirăm misterele lumii înconjurătoare, să zburăm de pe o ramură care îi stârnește interesul viu, pe alta la fel. Mintea ne înșală cu concluzii false și ne distrage atenția de la mântuire.
De ce majoritatea oamenilor nu se schimbă, ci parcă an de an merg în cerc? Pentru că le sunt suficiente micile plăceri pământești. Nu au niciun interes să privească mai adânc în interiorul lor. Dar dacă ar putea face aceasta, ar descoperi acolo cerul propriului lor duh.
Viața noastră ne va duce în cele din urmă la unul dintre cele două rezultate – fie vom învinge lumea, fie lumea ne va învinge, dacă nu vom reuși să-L găsim pe Hristos în inima noastră.
Viața fără margini a lui Hristos, în Care toate se mișcă și trăiesc, este dăruită nu celor care au iubit veacul de acum, ci celui care L-a iubit pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată înțelegerea sa. Puțină atenție, răbdare, observare de sine, locuire în interiorul său – și prin experiența sa omul înțelege că nu există nimic care să fie în afara duhului său, unit cu Hristos. Cel care Îl amintește mereu pe Dumnezeu, nu mai amintește răul, așa cum a învățat Sfântul Ioan Gură de Aur.
Mândria, părerea de sine, mila de sine și relaxarea nu permit sufletului nostru să urcăm pe Tabor. De aceea, Dumnezeu rânduiește circumstanțele vieții în așa fel încât să ne smerească mândria. Schimbarea la Față este unificarea duhului uman cu duhullui Hristos și atingerea păcii în el. Un om pașnic nu are dezacorduri sau dezbinări în sufletul său, el ca și cum radieze pace din sine, ceea ce aduce pace tuturor ființelor vii. Are adevărată libertate și independență sufletească. Datorită păcii interioare, un astfel de creștin vede înțelepciunea divină și acțiunea Providenței Sale atotcuprinzătoare în toate.
Schimbarea la Față este puritatea minții, care nu împarte lumea în a sa și a altora, în prieteni și dușmani, în bine și rău.
Un astfel om dorește bine și mântuire tuturor. Dacă urâm pe cineva, atunci transformarea sufletului nostru este imposibilă. Dacă simțim ură, răutate, chiar și față de cel mai înfocat dușman al nostru, lumina lui Hristos devine inaccesibilă pentru noi.
Nu oamenii sau circumstanțele vieții ne fac răi, ci gândurile rele despre oameni și viață. Oamenii răi apar în viața noastră, de regulă, pentru că avem gânduri rele despre oameni. Există un comentator rău al tuturor evenimentelor în capul nostru, iar roadele activității sale pot fi văzute cel mai clar pe internet. Ura și fierea, pe care omul se jenează adesea să le arate în public, le poate stropi ușor și fără să se uite înapoi sub o poreclă fictivă pe rețelele de socializare.
Lumea este iremediabil bolnavă. Nu are rost să o resuscităm, dar are rost să ne salvăm pe noi înșine de lume, pentru a nu pieri odată cu ea.
Cum să ne descurcăm cu piticul malefic care trăiește în noi? Ce trebuie făcut pentru a-ți învinge omul cel vechi? Mai întâi, trebuie să-l expui, să-i dezvălui camuflajul, să-l faci vizibil. Pentru a face acest lucru, potrivit Sfinților Părinți, trebuie să dobândești o rațiune binecuvântată. Întreabă-te: „Cine gândește în capul meu, îmi împinge gânduri cu care nu sunt de acord? Cine din mine este furios, descurajat, arată sentimente și emoții care îmi sunt dezgustătoare? Dacă sunt eu, atunci cine mă privește din exterior, evaluându-mi toate gândurile și acțiunile?”
Gândurile sunt schimbătoare, la fel și sentimentele, trupul își trăiește propria viață, mintea rătăcește prin toată lumea. Și unde sunt eu? Unde este adevărata mea conștiință? Pocăința noastră este posibilă doar pentru că ne putem separa de negativul care trăiește în noi, de ceea ce nu suntem de acord în noi înșine, cu care nu vrem să ne identificăm.
Când duhul omului descoperă un parazit mental care se deghizează în „eul” nostru, începe să-l vâneze. Omul cel vechi poartă frica că va fi descoperit, nu suportă lumina. Tocmai de aceea oamenii trupești, neduhovnicești sunt incapabili de pocăință. În imaginația lor, ei se consideră întotdeauna au dreptate, iar pe ceilalți îi consideră vinovați. Opinia lor este centrul lumii și criteriul adevărului, așa cum cred ei. Astfel de oameni sunt incapabili să ajungă nu doar la o opinie pozitivă... schimbare în suflet, dar și la credința în Dumnezeu, pentru că credința cere pocăință.
Unirea sufletului cu duhul este, în esență, transformare.
Aceasta este întoarcerea sufletului la lăcașul său natal, acasă, în brațele Tatălui Ceresc. Dar această cale este lungă și anevoioasă, necesită mare efort și mare răbdare. Dacă suntem blocați în mlaștina păcatelor, patimilor și atașamentelor noastre, înseamnă că nici măcar nu am intrat încă pe acest drum. Dar dacă am ști ce ne așteaptă la sfârșitul acestei căi, nu am pierde timpul cu opriri nesfârșite, vorbe goale și distracții. Trebuie să ne grăbim să trăim, pentru că zilele sunt rele, iar Dumnezeu nu ne-a promis mâine vom fi în viață.
