«Suntem nebuni pentru Hristos»: de ce lumea urăște pe cei smeriți?
De ce sfinții sunt mai întâi prigoniți și defăimați, iar apoi canonizați? Reflecții asupra naturii smereniei, mândriei și agresivității "experților de canapea" în lumina învățăturii apostolului Pavel
«Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm.
Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.» (1 Cor. 4:10-16).
O nouă tradiție: de la calomnie la canonizare
Mulți dintre sfinți, în special cei care au fost canonizați recent, au fost mai întâi supuși persecuțiilor și calomniați de către propriii lor frați, iar apoi canonizați. Se pare că a apărut o nouă tradiție. Așa a fost cu Iosif Isihastul, Porfirie Kavsokalivitul, Sofronie de Essex, Nectarie din Eghina și alții.
Astăzi, când internetul a intrat în fiecare casă, vedem cât de mulți experți de canapea discută despre lucruri despre care nu au nicio idee. Personaje ca Șarikov (din opera lui Bulgacov) apar în primele rânduri atât printre activiștii laici, cât și printre cei bisericești. În cunoașterea dogmaticii, politicii, relațiilor internaționale și, în general, în orice domeniu al activității umane, ei nu au egal. Sunt gălăgioși și certăreți. Știu exact cine dintre asceții contemporani este în rătăcire și cine nu. Determină clar unde sunt ortodocșii «corecți» și unde nu prea. Pe rețelele sociale, de obicei sub pseudonime fictive, nu doar învață și mustră.
Persoanele deopotrivă cu Șarikov sunt obraznici, blestemă, fac rău și se comportă ca și cum Dumnezeu ar fi un bătrân orb, surd, mut și complet neputincios, care nu vede nimic, nu știe nimic și nu poate face nimic. De aceea, totul este permis, mai ales când îți pui o mască.
De multe ori m-am confruntat cu astfel de comentatori și am înțeles că trebuie fie ignorați, fie șterși fără nicio încercare de a-i îndrepta.
Cuvântul adresat lor doar le aprinde agresivitatea și dorința de ceartă. Despre astfel de oameni a spus Mântuitorul: «Pui de vipere! Cum puteți să spuneți lucruri bune, fiind răi? Căci din prisosul inimii vorbește gura» (Matei 12:34). Lor le spune apostolul: «De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului» (1 Cor. 4:5). Acestor oameni le sunt adresate cuvintele pe care le auzim în această zi de duminică (1 Cor. 4:9-16). Apostolul Pavel le vorbește celor care se considerau «înțelepți», iar pe apostoli «nebuni».
Situația de la începuturile apostolice și până în zilele noastre nu s-a schimbat. «Nebunii», disprețuiți de oameni, cei care au fost o rușine pentru lume, devin apoi sfinți, iar «slăviții» și «înțelepții» pleacă în viața veșnică fără nimic.
Puterea smereniei și slăbiciunea mândriei
De ce lumea nu a putut zdrobi pe cei drepți, care au fost batjocoriți anterior și pe care îi calomniază acum? Pentru că smerenia este, în principiu, invincibilă. Ea nu luptă nici cu oamenii, nici cu circumstanțele exterioare ale vieții. Mândria luptă cu mândria până la moarte. Iar Domnul iubește pe cei blânzi și smeriți, făcându-i înțelepți și locuitori ai Împărăției Cerurilor. Pentru că El Însuși este întotdeauna blând și smerit și așteaptă același lucru de la noi.
Cei inteligenți și educați luptă cu ispitele și furtunile pământești. Iar pentru cei smeriți, încercările sunt porțile prin care intră în bucuria cerească.
Vrem să ne smerim puțin, apoi să trăim ca înainte. Dar așa ceva nu este posibil. Mântuirea trebuie lucrată toată viața, nu o poți comanda pe internet cu livrare la domiciliu. Intersecția principală care determină întreaga viață ulterioară a unei persoane este alegerea între mamona și mântuire.
Oamenii ddeopotrivă cu Șarikov se învârt prin viață ca o veveriță în roată. Aleargă mereu undeva, se grăbesc, se precipită, demonstrează mereu ceva cuiva, demască pe cineva, se ceartă cu cineva. Omul smerit este întotdeauna liniștit, pașnic și calm, trăind cu încredere deplină în Dumnezeu. El nu permite inimii sale să fie atrasă de impresii exterioare înșelătoare.
Orice rol ai juca în exterior, oricât de inteligent ai fi, orice ai spune, în interior ești întotdeauna ceea ce ești în esența ta. De această esență depinde soarta noastră. Principalul lucru care există în om nu poate fi ascuns nici în spatele unei măști exterioare, nici în spatele unor cuvinte goale. Uneori această esență strălucește prin față și ochi, alteori se ascunde atât de adânc încât nu se vede. Adesea nici noi înșine nu știm ce suntem în esența noastră. Iar unii nici nu vor să știe. Așa este mai simplu să trăiești, să nu te complici. Să te consideri, implicit, întotdeauna drept.
Alegerea între trup și duh
Ce poate fi mai simplu? Căci pentru a-ți înțelege esența, trebuie să devii duh, nu trup.
Dar lumea ne impune insistent trupul său, făcându-ne nu duhovnicești, ci trupești. Dumnezeu însă ne oferă cu smerenie pe Sine Însuși, pentru ca noi să devenim duhovnicești.
Inima noastră se înclină spre Dumnezeu, iar trupul tinde spre poftă. Întregul Univers, cu respirația tăiată, privește ce alegere vom face. De această alegere depinde soarta țării, a poporului și a întregii lumi. De fapt, țara este ocrotită de moralitate și credința în Dumnezeu, nu de conducători și armată. Dar cine este capabil să audă aceasta și cui îi pasă?
Oamenii-Șarikov nu cred în Dumnezeu, ci în propriul lor egoism. De aceea sunt atât de agresivi. Egoismul în sine este întotdeauna agresiv, pentru că el este zeul împărăției pământești, stăpânind, împărțind și înălțându-se deasupra altora. Tatăl Ceresc este întotdeauna iubitor și cu mare grijă față de tot ce are viață și suflare. Aceasta este principala diferență între oamenii lui Dumnezeu și fanaticii lumii. Primii privesc lumea cu ochii iubirii, iar ceilalți cu ochii judecății.
De aceea nu este nimic ciudat în faptul că și în viața duhovnicească acționează aceeași lege. De îndată ce viața duhovnicească a omului își atinge plinătatea, apar imediat invidioși și calomniatori.
Calomnia este ceva prin care trebuie să treacă fiecare om bineplăcut lui Dumnezeu. Ea a precedat și a fost cauza răstignirii lui Hristos.
Lumea se întoarce imediat împotriva sfântului și începe să-l persecute, inclusiv din mâna celor care, se pare, ar trebui să fie de partea lui.
Pacea nu poate fi găsită afară, ci doar înăuntru, în propriul tău duh, care este întotdeauna pașnic și calm. Anxietatea, de asemenea, nu trăiește afară, ci în mintea noastră. Mintea generează nu numai anxietate, ci creează și toate acele relații pe care le definim pentru noi înșine ca fiind lumea pământească. Libertatea față de lume și de minte poate fi dobândită doar dacă le lăsăm în seama lui Dumnezeu, schimbând anxietatea noastră cu libertatea în adevăr.
Mintea a început să ne înșele încă de la școală, susținând că lumea și noi suntem materie. Ei bine, Dumnezeu, dacă există, atunci trăiește undeva în afara acestei lumi materiale. Unii credincioși încă mai cred aceasta. Rugându-se unui Dumnezeu îndepărtat, ei trăiesc în speranța că puterea gândurilor lor, pătrunzând prin nori și alte sfere cerești, ajunge la Creatorul lumii, Care prinde suspinele și cererile lor.
Însă Dumnezeu este mai aproape de noi decât ne putem imagina. Și tot ceea ce există își are originea în duh. Materia noastră însăși este doar o formă de existență a energiei, care este, din nou, duhovnicească în baza sa. Prin urmare, atât materia, cât și corpul nostru sunt, de asemenea, duhovnicești, indiferent cât de mult ne convinge mintea noastră de contrariu.
Egoistul care trăiește în mintea noastră ne învață că smerenia este o slăbiciune rușinoasă și că „Bunăstarea trebuie să fie dobândită cu pumnii. Bunăstarea trebuie să fie aspră. Astfel că lâna să zboare în smocuri de la oricine care tinde asupra pe bunăstării…” (S. Kunyaev).
Așadar, se dovedește că omul vechi se protejează pe sine, iar omul smerit este ocrotit de Dumnezeu. Omul lui Dumnezeu se protejează pe sine și pe ceilalți cu dragoste, pentru că Dumnezeu este întotdeauna „la dreapta Lui”, ocrotindu-i pe cei smeriți cu puterea Sa infinită. Omului lui Dumnezeu îi place să tacă, iar omului lumii îi place să vorbească. Pentru că limba este organul egoistului, iar inima celui smerit este organul tăcerii. Omul cel tainic al inimii, se naște în tăcere pentru Împărăția lui Dumnezeu întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3:4).
