Dialog cu bătrânul Iosif: „Doar porțile strâmte duc în largul raiului”
O nouă discuție cu un isihast athonit va fi dedicată esenței lucrării duhovnicești – luptei cu patimile și depășirea ispitelor.
În timpul ultimei conversații, avva Iosif ne-a dezvăluit un adevăr simplu, dar foarte important: «menirea omului este să-L găsească pe Dumnezeu». Și un semn sigur că această căutare a fost încununată de succes este darul harului purificator, pe care Creatorul îl trimite ca răspuns la pocăință.
Fiecare dintre noi cunoaște acest sentiment al primului har după rugăciune, spovedanie, Împărtășanie. În teologie, acesta este numit și harul chemării. Prin el, Domnul, din mare milă, ne dezvăluie taina Împărăției Sale și cu o voce blândă a gândurilor bune ne îndeamnă la o viață evlavioasă.
Dar un astfel de sentiment de har este întotdeauna temporar.
Abundența darurilor duhovnicești ar duce omul la amăgire, iar lipsa lor la descurajare. De aceea, Dumnezeu își oferă binefacerile cu măsură.
Despre aceasta scrie și apostolul Pavel, amintindu-și cum, în suferințele cauzate de «ghimpele din carne», s-a rugat de trei ori lui Hristos pentru ajutor, primind răspunsul: «Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune» (2 Cor. 12:9).
Creștinul – un erou care respinge săgețile diavolului
Acel «ghimpe din carne», de care se plânge apostolul, este înfipt în fiecare dintre noi. Acestea sunt ispitele și tentațiile cu care «îngerul satanei» atacă zilnic sufletul. O astfel de luptă dureroasă este permisă de Dumnezeu pentru ca noi să ne smerim mândria și să nu ne înălțăm. Sarcina noastră, ca elevi sârguincioși, este să respingem săgețile ispititoare prin puterea rugăciunii și a smereniei.
Bătrânul Iosif Isihastul vorbește astfel despre această luptă nevăzută:
«Dușmanul, fiind inventiv, știe bine să se ascundă în spatele patimilor și slăbiciunilor». Și sfătuiește: «Pentru a-l învinge, trebuie să te lupți cu tine însuți, să te omori [duhovnicelte]. Când omul vechi va muri, atunci puterea dușmanului și a adversarului va fi desființată».
Creștinul este chemat să se asemene eroilor legendari în curajul său. Dar, din păcate, rareori percepem viața bisericească ca pe o luptă duhovnicească. Ne este mai ușor să «citim» regula, să «stăm» la slujbă, dar să nu lucrăm la eradicarea patimilor. Sufletul unui om leneș, chiar și mângâiat de har, este ca o orhidee răsfățată: fără o îngrijire minuțioasă, se va ofili rapid și nu va aduce rod.
Hristos a spus că omului i se oferă doar două căi: «Întraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.» (Mt. 7:13-14).
Iar bătrânul Iosif, continuând aceste cuvinte, se adresează fiecăruia dintre noi cu dragoste părintească:
«Copilul meu! Forțează-te de la început să intri prin poarta cea strâmtă, căci doar ele duc în largul raiului!».
«Nu te îmbrăca doar în frunze, ci întinde-ți rădăcinile adânc»
Când credinciosul își dă seama de adâncimea căderilor sale, apare dorința arzătoare de a scăpa din robia patimilor. Dar în practică, acest lucru nu este simplu. Viața păcătoasă seamănă cu nisipurile mișcătoare: cu cât stai mai mult pe ele, cu atât te afunzi mai adânc. Dacă omul trăiește relaxat, bazându-se pe mântuirea prin «noroc», se înșală profund.
Adesea ne construim viața duhovnicească superficial, fără a pune un fundament adânc la bază. Avertizând împotriva unui astfel de formalism, bătrânul Iosif spune:
«Nu te îmbrăca doar în frunze, ci întinde-ți rădăcinile adânc, pentru a găsi izvorul. Astfel încât să poți scoate apă și să crești neîncetat. Ca atunci când vine seceta, să nu suferi nicio schimbare».
Dar cum să găsești acest izvor inepuizabil în deșertul vieții? Răspunsul îl oferă însuși duhovnicul athonit. «În primul rând – dobândește o ascultare desăvârșită și fără judecată față de toți. Din aceasta se naște smerenia», începe bătrânul.
Noi, mirenii, nu ar trebui să percepem acest îndemn literal, ca monahii. Ascultarea noastră principală este ascultarea voinței lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu o dezvăluie prin circumstanțele vieții. Smerenia față de tot ceea ce Dumnezeu ne trimite – și bucurii, și tristeți – naște în suflet un sentiment de har.
«Dacă vei dobândi aceasta, – subliniază sfântul isihast, – nu te vor înfricoșa schimbările, căci devii un om de altă natură. Harul schimbă proprietățile naturii tale».
Asceza protejează roadele Duhului de secetă
În înțelegerea bătrânului, smerenia este acea rădăcină care permite sufletului să se întărească în evlavie. Atunci copacul sufletului va aduce cu siguranță roade – virtuți. Iar diferitele exerciții duhovnicești, asemenea frunzelor, vor proteja aceste roade de secetă.
Această spiritualitate practică – asceza – Iosif Isihast o numește și «regulă». În ea include rugăciunea, lectura și nevoințele trupești. Iată ce sfaturi oferă duhovnicul:
«Cântarea psalmilor să fie făcută cu smerenie. Mintea să se străduiască să prindă sensul rugăciunii. Citirea să fie, de asemenea, cu mare atenție... Trupul să se nevoiască din toate puterile, să fie întotdeauna supus duhului. Și fie că mănânci sau lucrezi – nu înceta rugăciunea lui Iisus».
Oriunde ar trăi omul, în mănăstire sau în lume, aceste sfaturi sunt mereu actuale. Postul trupesc fără cel duhovnicesc nu este cu mult diferit de o dietă. Iar postul duhovnicesc fără postul trupesc este ca și cum ai zbura cu un avion fără combustibil: indiferent cât timp planezi în aer, mai devreme sau mai târziu tot te vei prăbuși.
Starețul Iosif ne cheamă la o creștere duhovnicească deplină. El este sigur că sămânța ascultării va crește rădăcina smereniei. Smerenia va deveni temelia virtuților. Iar asceza va proteja aceste virtuți de demonii dăunători și de căldura păcătoasă. Atunci pomul sufletului, chiar și crescând în deșert, va sta în picioare, iar Domnul Grădinar grijuliu îl va uda neîncetat cu harul Său.
Cu aceasta, ne luăm rămas bun pe scurt de la înțeleptul staret, mulțumindu-i pentru sfaturile sale prețioase. Avva ne salută cu cuvinte calde care se găsesc adesea pe paginile scrisorilor sale: „Bucură-te în Domnul, Copil al Tatălui Ceresc!”
