Dialog cu bătrânul Iosif: „Doar porțile strâmte duc în largul raiului”
O nouă discuție cu un isihast athonit va fi dedicată esenței lucrării spirituale – luptei cu patimile și depășirii ispitelor.
În timpul ultimei conversații, avva Iosif ne-a dezvăluit un adevăr simplu, dar foarte important: «menirea omului este să-L găsească pe Dumnezeu». Și un semn sigur că această căutare a fost încununată de succes este darul harului purificator, pe care Creatorul îl trimite ca răspuns la pocăință.
Fiecare dintre noi cunoaște acest sentiment al primului har după rugăciune, spovedanie, Împărtășanie. În teologie, acesta este numit și harul chemării. Prin el, Domnul, din mare milă, ne dezvăluie taina Împărăției Sale și cu o voce blândă a gândurilor bune ne îndeamnă la o viață evlavioasă.
Dar un astfel de sentiment de har este întotdeauna temporar.
Abundența darurilor spirituale ar duce omul la amăgire, iar lipsa lor la descurajare. De aceea, Dumnezeu își oferă binefacerile cu măsură.
Despre aceasta scrie și apostolul Pavel, amintindu-și cum, în suferințele cauzate de «ghimpele din carne», s-a rugat de trei ori lui Hristos pentru ajutor, primind răspunsul: «Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune» (2 Cor. 12:9).
Creștinul – un erou care respinge săgețile diavolului
Acel «ghimpe din carne», de care se plânge apostolul, este înfipt în fiecare dintre noi. Acestea sunt ispitele și tentațiile cu care «îngerul satanei» atacă zilnic sufletul. O astfel de luptă dureroasă este permisă de Dumnezeu pentru ca noi să ne smerim mândria și să nu ne înălțăm. Sarcina noastră, ca elevi sârguincioși, este să respingem săgețile ispititoare prin puterea rugăciunii și a smereniei.
Bătrânul Iosif Isihast vorbește astfel despre această luptă nevăzută:
«Dușmanul, fiind inventiv, știe bine să se ascundă în spatele patimilor și slăbiciunilor». Și sfătuiește: «Pentru a-l învinge, trebuie să te lupți cu tine însuți, să te omori [spiritual]. Când omul vechi va muri, atunci puterea dușmanului și a adversarului va fi desființată».
Creștinul este chemat să se asemene eroilor legendari în curajul său. Dar, din păcate, rareori percepem viața bisericească ca pe o luptă spirituală. Ne este mai ușor să «cităm» regula, să «stăm» la slujbă, dar să nu lucrăm la eradicarea patimilor. Sufletul unui om leneș, chiar și mângâiat de har, este ca o orhidee răsfățată: fără o îngrijire minuțioasă, se va ofili rapid și nu va aduce rod.
Hristos a spus că omului i se oferă doar două căi: «Intrați pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta și lată este calea care duce la pierzare... strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o găsesc» (Mt. 7:13-14).
Iar bătrânul Iosif, continuând aceste cuvinte, se adresează fiecăruia dintre noi cu dragoste părintească:
«Copilul meu! Forțează-te de la început să intri prin poarta cea strâmtă, căci doar ele duc în largul raiului!».
«Nu te îmbrăca doar în frunze, ci întinde-ți rădăcinile adânc»
Când credinciosul își dă seama de adâncimea căderilor sale, apare dorința arzătoare de a scăpa din robia patimilor. Dar în practică, acest lucru nu este simplu. Viața păcătoasă seamănă cu nisipurile mișcătoare: cu cât stai mai mult pe ele, cu atât te afunzi mai adânc. Dacă omul trăiește relaxat, bazându-se pe mântuirea prin «noroc», se înșală profund.
Adesea ne construim viața spirituală superficial, fără a pune un fundament adânc la bază. Avertizând împotriva unui astfel de formalism, bătrânul Iosif spune:
«Nu te îmbrăca doar în frunze, ci întinde-ți rădăcinile adânc, pentru a găsi izvorul. Astfel încât să poți scoate apă și să crești neîncetat. Ca atunci când vine seceta, să nu suferi nicio schimbare».
Dar cum să găsești acest izvor inepuizabil în deșertul vieții? Răspunsul îl oferă însuși duhovnicul athonit. «În primul rând – dobândește o ascultare desăvârșită și fără judecată față de toți. Din aceasta se naște smerenia», începe bătrânul.
Noi, mirenii, nu ar trebui să percepem acest îndemn literal, ca monahii. Ascultarea noastră principală este ascultarea voinței lui Dumnezeu, pe care Domnul o dezvăluie prin circumstanțele vieții. Smerenia față de tot ceea ce Dumnezeu ne trimite – și bucurii, și tristeți – naște în suflet un sentiment de har.
«Dacă vei dobândi aceasta, – subliniază sfântul isihast, – nu te vor înfricoșa schimbările, căci devii un om de altă natură. Harul schimbă proprietățile naturii tale».
Asceza protejează roadele Duhului de secetă
În înțelegerea bătrânului, smerenia este acea rădăcină care permite sufletului să se întărească în evlavie. Atunci copacul sufletului va aduce cu siguranță roade – virtuți. Iar diferitele exerciții spirituale, asemenea frunzelor, vor proteja aceste roade de secetă.
Această spiritualitate practică – asceza – Iosif Isihast o numește și «regulă». În ea include rugăciunea, lectura și nevoințele trupești. Iată ce sfaturi oferă duhovnicul:
«Cântarea psalmilor să fie făcută cu smerenie. Mintea să se străduiască să prindă sensul rugăciunii. Citirea să fie, de asemenea, cu mare atenție... Trupul să se nevoiască din toate puterile, să fie întotdeauna supus duhului. Și fie că mănânci sau lucrezi – nu înceta rugăciunea lui Iisus».
Oriunde ar trăi omul, în mănăstire sau în lume, aceste sfaturi sunt mereu actuale. Postul trupesc fără cel spiritual nu este cu mult diferit de o dietă. Iar postul spiritual fără
