Mersul pe apele mării vieții
Citirea fragmentului evanghelic despre cum apostolul Petru a mers pe apă către Hristos, iar apoi a început să se scufunde, ne întoarce gândul la imaginea simbolică a mării vieții.
Pentru a nu te îneca în această mare, trebuie să ai o inimă îndreptată către Hristos. «Sus să avem inimile», – auzim de fiecare dată înainte de începutul canonului euharistic. Mintea, asemenea soției lui Lot, ne trage la fund, speriindu-ne cu fantomele pericolelor și fricile necazurilor. Numai o viață fără cârtire și acceptarea voinței lui Dumnezeu ca fiind a noastră proprie ne poate salva de la înec. Pier în această călătorie cei care sunt puternic atașați de lucrurile și treburile acestei lumi. Depășesc forța gravitației pământului cei al căror duh rămâne neclintit în Dumnezeu.
Balastul care trage la fund
Atașamentele – sunt o povară foarte grea, cu care nu poți merge pe apă. Mintea, plină de știri, gunoi de informații inutile, frici și îngrijorări, – este un balast extrem de greu pentru o astfel de călătorie. A medita la cele spirituale este interesant, discuțiile teologice ne distrează ego-ul, dar nu aduc niciun folos sufletului. Este mult mai bine să înveți să trăiești în Dumnezeu în tăcere, liniște și rugăciune.
Peșterile subacvatice, care atrag pe cei care se îneacă, au la intrare inscripția «plăcere», iar la ieșire – «dezamăgire». Tinerețea se aruncă cu capul înainte în această mlaștină, bătrânețea este legată de mâini și de picioare de griji, și doar la vârsta mijlocie, după ce a gustat din plin dezamăgirile, mai poți ajunge la malul adevărului.
Credința – nu este cunoaștere, ci conținut.
Prezența sau absența ei este verificată în circumstanțe dureroase. Cunoștințele – sunt apă pictată pe pânză, iar credința – este un izvor viu, din care poți bea întotdeauna.
Principalul nostru dușman – egoismul
Hristos ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții, dar nu ne-a dat instrucțiuni despre cum să facem asta. De aceea, fiecare înțelege iubirea în felul său. Dar iubirea adevărată nu intră în conflict cu libertatea. Gelozia, dorința de a poseda – nu sunt iubire, ci egoism. El este principalul nostru dușman.
Tocmai egoismul a reușit să convingă mintea noastră că sfințenia – nu este pentru noi, că aceasta este «nu măsura noastră».
Dragostea de sine și mila de sine ne-au speriat cu necazurile, cu care chipurile ne vom confrunta pe calea către Dumnezeu. Plăcerea ne propune să «construim colibe» la craterul unui vulcan activ, pentru că «ne este bine aici». Astfel, în loc să ne salvăm, omul se ascunde într-o căsuță de carton a iluziilor, sperând că «cumva va trece». Deși în adâncul sufletului său știe sigur: nu va trece. Ușa pentru evadare este ascunsă în inima noastră. Acolo ne așteaptă Hristos.
Mântuirea este posibilă doar acum
Majoritatea oamenilor doresc să trăiască mai bine. Foarte rar întâlnești pe cineva care dorește să se mântuiască. Iar mântuirea nu poate fi realizată ieri sau mâine. Ea este posibilă doar acum.
Doar acum poți să-ți amintești de Dumnezeu și să învingi lumea cu puterea lui Hristos.
Doar acum poți obține libertatea de gânduri, să-ți cufunzi mintea în inimă, să faci rugăciunea lui Iisus, să ierți și să lași toate supărările. Dumnezeu este cu noi doar acum și în niciun alt timp. Dar diavolul, aruncând asupra noastră frâul memoriei și imaginației, ne trage când în trecut, când în viitor, nepermițându-ne să trăim în prezent.
Cum să ajungem la pace? Acceptând cu inima și înțelegând cu mintea că la Dumnezeu totul este calculat până la cele mai mici detalii și El nu greșește niciodată. Atunci vom putea merge pe valurile mării vieții, înțelegând că facem acest lucru nu prin puterea abilităților noastre, ci prin harul lui Dumnezeu, care salvează pe toți cei care au încredere în El.
