Dialog cu bătrânul Iosif: „Menirea omului - să-L găsească pe Dumnezeu”

```html

Dialogul anterior cu geronda a fost dedicat atitudinii corecte față de rugăciune. Bătrânul a subliniat că rugăciunea trebuie să nască în sufletul omului sentimente speciale: dragoste, har și umilință. Dar pentru o rugăciune conștientă este necesar să înțelegem scopul ei. Viziunea acestui scop va veni la noi după ce vom răspunde la o întrebare importantă:

Care este sensul vieții?

O astfel de întrebare voluminoasă a chinuit mințile gânditorilor din diferite epoci. Anumiți filosofi și școli filosofice întregi și-au dedicat discuțiile și tratatele studierii acestei teme. Fiecare dorea să dezvăluie misterul, să cunoască planurile lui Dumnezeu sau ale Universului despre om și scopul existenței sale pământești.

Cursul epocilor a schimbat concepțiile oamenilor despre sensul vieții lor.

Filosofii antichității legau căutarea unui astfel de sens de aspirația omului către virtute, fericire și perfecțiune. Dorința de a trăi «pentru propria plăcere» (hedonism) și «în armonie cu sine» (stoicism) a fost moștenită de lumea modernă de la strămoșii antici. Așa că, Eclesiastul avea dreptate când spunea că «nu este nimic nou sub soare» (Ecl. 1:9).

Filosofia medievală a creștinat în mare măsură întrebarea despre sensul vieții. Fericitul Augustin și Toma de Aquino scriau că omul este chemat la cunoașterea lui Dumnezeu și la slujirea lui Dumnezeu pentru a pregăti sufletul pentru veșnicie.

Epoca Iluminismului a adus corecțiile sale în paradigma gândirii. Odată cu dezvoltarea științei și credința în «atotputernicia» omului (să ne amintim de ideea «supraomului» a lui F. Nietzsche) accentul filosofiei se mută pe cunoașterea intelectuală. Se proclamă manifestul libertății personale. Principalul slogan al Noii Ere a devenit expresia lui R. Descartes: «Gândesc - deci exist».

După o altă cotitură a civilizației în secolul XX, omul a ajuns brusc la concluzia că nu există o înțelegere externă, obiectivă a sensului vieții. În loc de aceasta, există o persoană care, fiind liberă, poate să-și determine singură acest sens. Pe acest punct de vedere este construită filosofia existențialismului.

Odată cu dezvoltarea postmodernismului, modelul «omul - stăpânul vieții» se înrădăcinează tot mai mult.

Încă în societate, asemănător cu «fizicienii» și «liricii», există «iubitorii de Dumnezeu» și «luptătorii împotriva lui Dumnezeu».

Și dacă primii trăiesc pentru veșnicie, cei din urmă nu doar că trăiesc doar pentru plăcerile pământești, dar și condamnă și batjocoresc creștinii, în care îi văd pe cei «nu din această lume».

Cu o întrebare extrem de importantă: «Care este sensul vieții?» ne vom adresa astăzi bătrânului Iosif Isihastul. Și vom auzi din gura lui răspunsul:

«Destinul omului, după ce s-a născut în această viață, este să-L găsească pe Dumnezeu». Cu toate acestea, duhovnicul adaugă: «Omul nu-L poate găsi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu-l găsește Dumnezeu pe el».

Ce cuvinte uimitoare ale unui îndrumător duhovnicesc! Întreaga noastră viață trebuie să se desfășoare în căutarea constantă a voinței lui Dumnezeu, dar o astfel de căutare nu va avea niciodată succes, dacă Dumnezeu Însuși nu ne va ajuta în aceasta.

Cum ne găsește Dumnezeu?

Cum și când anume ne poate găsi Dumnezeu? Atunci când El consideră necesar. Dar acest lucru se întâmplă inevitabil și întotdeauna, pentru ca la Judecata de Apoi omul să nu se poată justifica prin lipsa vizitei divine.

Altă problemă este că noi înșine adesea nu observăm această vizită sau ne împotrivim cu încăpățânare intervenției Domnului în viața noastră ordonată și păcătoasă. Vrem sau nu - dar mai devreme sau mai târziu Dumnezeu se întâlnește față în față cu fiecare dintre copiii Săi: și în bucurii, și în necazuri. Dar mai des, totuși - în necazuri.

Iată ce spune bătrânul Iosif despre acest subiect:

«Patimile ne-au închis ochii sufletești, și nu vedem. Când, însă, ne va întoarce privirea bunul nostru Dumnezeu, atunci ne trezim ca din somn și începem să căutăm mântuirea noastră».

Iosif Isihastul despre cele trei haruri

Ce se întâmplă cu omul când în sfârșit a înțeles adevăratul sens al vieții sale și L-a găsit pe Dumnezeu? După această întâlnire cu adevărat de cotitură începe cea mai misterioasă etapă a vieții spirituale - comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta începe cu o rugăciune sinceră, care izvorăște dintr-o inimă credincioasă, și se încheie cu saturarea sufletului cu harul divin.

Îi dăm cuvântul avvei, care ne va povesti mai detaliat despre aceasta:

«Starea spirituală se împarte în trei trepte, și în mod corespunzător, harul acționează în om în trei moduri», - consideră duhovnicul.

Este o observație foarte interesantă a bătrânului Iosif, care provine din adâncimea experienței sale de rugăciune! Se pare că harul lui Dumnezeu, deși provine dintr-o singură sursă - Creatorul și Domnul nostru - se deosebește prin caracterul său de influență asupra sufletului omului.

Să ascultăm cum geronda va dezvolta mai departe această idee:

«Primul har - cel purificator. Se mai numește și simțire-acțiune, deoarece cel care se roagă a simțit în sine mișcarea divină. Acest har îndeamnă omul la pocăință», - spune bătrânul.

Duhovnicul athonit subliniază că primul har nu depinde de voința noastră, fiind un dar al lui Dumnezeu. O simplă aspirație a omului către viața spirituală - este deja un dar al harului. Dar pentru a primi de la Domnul următorul dar, omul trebuie să-și conștientizeze păcatele și să se pocăiască de ele. Altfel, chemarea divină poate fi de scurtă durată și poate dispărea rapid, dacă o ignorăm.

Dacă însă omul acceptă cu smerenie primul har și începe să-și curețe sufletul cu lacrimi de pocăință, Domnul nu va întâ