În Biserică nu există laici
Biserica apostolică nu cunoștea împărțirea în clerici și mireni.
În aceste prime săptămâni după Cincizecime, continuăm să ne adresăm înțelegerii organizării bisericești și acțiunii Providenței Divine în zidirea Trupului lui Hristos pe pământ. Din păcate, chiar și creștinii înșiși percep adesea Biserica ca pe o instituție menită să ne asigure mântuirea individuală a sufletului. Dar o astfel de înțelegere simplificată este unilaterală. Biserica este alcătuită din poporul lui Dumnezeu, a cărui sarcină principală este slujirea lui Dumnezeu sau, altfel spus, cultul divin. Aceasta nu se referă doar la clerici, ci și la acei creștini care au primit, în opinia mea, denumirea umilitoare de laici – adică oameni lumești, cei care trăiesc viața lumii.
Apostolul Petru nu ar fi fost de acord cu o astfel de definiție a membrilor comunității nou formate. „Voi sunteți un neam ales, o preoție împărătească, un popor sfânt, un popor luat în stăpânire” (1 Petru 2:9), scrie el ucenicilor săi. După ce, sub influența anumitor procese istorice, creștinii au fost împărțiți în clerici și laici, a devenit stânjenitor să vorbim despre preoția împărătească a celor din urmă. Și această stânjeneală nu ne părăsește nici acum. Dar specialiștii în domeniul liturgicii și istoriei bisericești știu că tocmai pe înțelegerea slujirii preoțești se baza viața comunității primare creștine.
Această slujire își găsea expresia în Adunarea Euharistică, pe care acum o numim parohie bisericească.
Biserica apostolică nu cunoștea împărțirea în clerici și laici.
Aceasta nu înseamnă că nu exista o diferență între popor și conducătorul adunării euharistice. Conducătorul săvârșea Liturghia, aducea Darurile Sfinte, ocupa primul loc la adunarea euharistică. La Cina cea de Taină, acesta era Însuși Domnul Iisus Hristos. După Înălțarea Mântuitorului, locul Său a fost ocupat de apostolul Petru. În comunitățile nou formate, adunarea era condusă de apostoli, iar apoi de cei cărora comunitatea le delega dreptul de întâietate.
Slujirea sacramentală la adunarea euharistică se actualizează și se manifestă prin unul, dar este săvârșită de întreaga comunitate. Aceasta este natura oricărei slujiri sacramentale bisericești. Cultul ortodox nu este săvârșit individual de preot, ci de întreaga plinătate bisericească, adică de întregul popor bisericesc. Episcopul sau preotul este doar expresia acestei plinătăți. De aceea, poporul se împărtășea în Biserica Primară la fel cum se împărtășesc acum preoții, separat cu Sângele și Trupul lui Hristos.
Co-slujitorii la liturghia condusă de episcop erau întregul popor, nu doar preoții. Săvârșind sfânta ofrandă, conducătorul nu se separa de popor, ci se includea în el.
El săvârșea slujirea împreună cu poporul, iar poporul săvârșea slujirea împreună cu conducătorul său. Rugăciunile liturghiei sunt, de asemenea, comune, pentru că sunt rugăciunile Bisericii, iar Biserica este întregul popor al lui Dumnezeu, nu doar clericii. Nu putea fi vorba de o citire „secretă” a rugăciunilor. Pentru că aceasta contrazice întreaga practică liturgică. Citirea rugăciunilor „în sine” este o tradiție târzie. Motivele pentru care aceasta există încă mi se par absurde.
Canonul euharistic este citit de preot nu la singular, ci la plural, adică în numele întregii comunități. Dar, dintr-un motiv oarecare, acum o face în secret, astfel încât nimeni altcineva să nu audă. Faptul că astăzi poporul bisericesc nu are posibilitatea de a participa pe deplin la liturghie este o încălcare gravă a eclesiologiei bisericești.
Dar aceasta nu îi scutește pe enoriași de necesitatea de a săvârși slujirea preoțească despre care vorbește apostolul Petru.
Trebuie să înțelegem un lucru foarte important – poporul bisericesc vine la biserică la liturghie nu doar pentru a se pocăi și a se împărtăși, ci pentru a săvârși împreună cu preotul sau episcopul euharistia. Enoriașii nu sunt ascultători și observatori, ci participanți deplini la săvârșirea acestui sacrament.
A doua greșeală răspândită, legată de prima, este opinia că în Biserică există clerici înzestrați cu har, iar laicii nu au harul bisericesc (în acest caz nu vorbesc despre harul preoției). Dar un creștin nu poate fi lipsit de har, aceasta contrazice însăși specificitatea organizării bisericești. Biserica este Trupul lui Hristos. Fiecare creștin, exprimându-se figurat, este o celulă a acestui organism. Dacă luăm analogia cu trupul uman, tot ceea ce conține acesta poartă în sine viață. În trupul nostru nu există nimic mort. Fiecare organ, fiecare celulă își îndeplinește funcțiile. La fel și în Trupul lui Hristos, în Biserica Sa, totul trăiește prin harul Duhului Sfânt. De aceea, creștinii, fiecare în felul său, au acest har. Și ne este dat pentru slujirea în Biserică. Desigur, nu vorbim despre persoanele botezate formal, ci despre membrii reali ai Bisericii lui Dumnezeu.
Biserica este un organism haric nu pentru că odată, în ziua Cincizecimii, a primit darurile Duhului și acum le păstrează într-un fel de comoară. Ci pentru că în ea trăiește și acționează mereu Duhul Sfânt. Aceasta ne pune în fața unei întrebări importante. Care este chemarea mea personală în Biserică? Care este misiunea mea? Pentru ce m-a chemat Dumnezeu în poporul Său ales? Răspunsul general la această întrebare este realizarea voinței lui Dumnezeu pe pământ. Pentru că providența lui Dumnezeu în lume acționează în primul rând prin oamenii Bisericii, adică prin noi. Dar există și slujiri particulare, care decurg din însăși natura Bisericii. Fiecare membru al Bisericii ocupă o poziție și un loc specific, unic pentru el. De asemenea, este important să înțelegem că niciun membru al Bisericii nu poate fi mai presus de altul, chiar și în cazul în care îndeplinește o poziție semnificativă în ierarhia bisericească.
Pentru ca eclesiologia noastră să nu ajungă într-un impas, trebuie să nu uităm bazele fundamentale ale organizării bisericești. Mulți au început să privească Biserica ca pe o organizație care ar trebui să se supună legilor umane. Sau chiar să privească Biserica ca pe o structură care ar trebui să răspundă cerințelor statale și sociale, ceea ce nu îi este deloc specific.
Dar, după cum ni se pare, problema principală este că încercăm mereu să opunem voința noastră voinței lui Dumnezeu în Biserică și să folosim Biserica pentru a atinge anumite scopuri ale noastre. Dar Biserica nu este o organizație umană, ci o instituție divină. Biser
