De ce bogatul este numit nebun?
Predica de duminica.
Predica Evangheliei de duminică este dedicată pildei "Bogatului celui nebun", care a calculat greșit un lucru esențial. A adunat suficienți bani pentru a trăi fără griji în bucuriile plăcerii, dar noaptea, pe neașteptate, a venit la el doamna moarte. Îngerii i-au luat sufletul, banii au mers la cineva necunoscut și Dumnezeu l-a numit "nebun".
Concluzia pildei: "Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu". Parabola arată doi vectori ai vieții. Vectorul "a avea" și vectorul "a fi". Primul este "a-și aduna comori sieşi ", al doilea este "a te îmbogăți în Dumnezeu".
Fiecare om are nevoie de a-și satisface necesitățile biologice de bază pe această planetă. Avem nevoie de hrană, adăpost, bani pentru tratament, îmbrăcăminte. Dar pilda este despre altceva - despre excesul din viața omului bogat. Ce-și poate permite un milionar? Călătorii, distracție, locuințe confortabile, haine scumpe, mâncare delicioasă, spectacole, plăceri senzuale... La ce ne-am mai putea gândi?
Toate acestea se încadrează într-o definiție scurtă: "varietate de senzații și impresii". Doar două cuvinte. Dar aceste posibilități sunt ca ceața râului.
Soarele răsare și apune. Aceste clipe nu ating adâncurile sufletului nostru. În interiorul acestui om atât de bogat, întunericul va rămâne același precum a fost. Și indiferent cu ce lucruri exterioare îl va umplea, indiferent cum se distrează, "șobolanii ticăloși" ai gândurilor pătimașe și ai dorințelor josnice vor continua să trăiască în subsolul sufletului său. Ei se vor hrăni cu toată această mâncare de senzații și dorințe, iar la sfârșitul vieții lui îl vor mânca chiar pe proprietarul acestui subsol.
Când stăpâna suferinței dureroase, moartea cu coasa va bate la ușă, atunci toți banii din lume nu vor putea umple golul disperării și a mâhnirii din sufletul bogatului.
"Aceasta se întâmplă cu cei care adună comori pentru sine", ne învață Mântuitorul.
Dar ce înseamnă "să fii bogat la Dumnezeu"? Dacă a aduna bogăție "pentru sine" este un lucru exterior, atunci "a fi bogat la Dumnezeu" este o bogăție interioară. Dobândirea "bogăției de la Dumnezeu" este dobândirea unei tăceri interioare și a păcii minții, când zgomotul gândurilor amuțește, iar pe fundalul tăcerii profunde a minții, gândul rugăciunii plin de un sentiment religios viu începe să răsune în inimă din această tăcere. Această stare este atât un dar al harului, cât și rodul unei lucrări duhovnicești consecvente și persistente.
"Obișnuiește-te să pătrunzi adânc în locul unde se află Hristos, în adâncul sufletului tău. Acolo este pace. Prin aceasta, învață să păstrezi pacea în orice situație", acesta este sfatul duhovnicilor cu experiență. Apoi, în timp, va devine posibilă o "tăcere a gândurilor", deci mintea nu va fi distrasă de gânduri de la rugăciune. În această stare, sufletul devine ascultător, iar Dumnezeu devine auzit. Treptat, apare un sentiment subtil și inexplicabil, dar de netăgăduit, al prezenței lui Dumnezeu, în timp se potolește chemarea la rugăciune și este înlocuită de o întețire interioară în prezența lui Dumnezeu. Gândul este apoi hrănit și condus de o sete de milă, de iertare, de mulțumire, este inaripat de bucurie, de înfrângere în compasiune sau amorțește în contemplare.
În acest moment are loc cel mai semnificativ lucru din viața noastră duhovnicească – mântuirea sufletului.
Dar este posibil să se ajungă în această stare la stabilitate doar atunci când creștinul a învățat să depășească obstacolele externe și interne.
Rugăciunea călită, neclintită, nu se teme de nicio furtună exterioară: valuri zgomotoase, deșertăciunea și tulburările patimilor care cad și se sparg ca de o stâncă și nu clatină inima.
În exterior bântuie furtuna, dar înăuntru domnește o pace senină, același sunet liniştit de rugăciune care se aude în singurătatea noapții în chilia unui pustnic.
Acestea sunt roadele muncii în care creștinul "a tras toate puterile sufletului său în inima sa, ca și cum ar fi tras razele într-un singur punct", iar Hristos a devenit "centrul de lumină" al vieții sale. Aceasta este "bucuria duhovnicească”, aceasta este "contemplare luminată, cunoașterea tainelor lui Dumnezeu, un cuvânt de înțelepciune dintr-o minte curată, convorbirea cu Dumnezeu, un ochi neadormit", aceasta este "în sfârșit, unitatea și contopirea cu Dumnezeu". Aceasta este calea al cărei scop este "o pace desăvârșită".
Dacă uităm de asta, atunci, în consecință, nu vom înțelege de ce mergem la biserică, de ce ne împărtășim, de ce ne rugăm și ținem posturi. Pentru că toate acestea sunt doar mijloace prin care suntem chemați să dobândim "bogăția în Dumnezeu".
