Săracul Lazăr: cel mai bun mijloc de a scăpa de iad
Predica de duminica.
Duminica aceasta in timpul Liturghiei auzim pilda bogatului și a lui Lazar. Această pildă nu ne lasă nicio speranță că iadul este "o poveste pentru cei neascultători". Că Dumnezeu ne va speria și apoi ne va ierta oricum. Există mulți teologi care învață că Dumnezeu este în general bun și mult timp nu se supără pe noi pentru păcatele noastre. Ne va certa, dar apoi ne va ierta și va aloca un mic spațiu de locuit la marginea raiului, unde nu ne va fi chinuitor de dureros pentru viață trăită în păcate. Suntem obișnuiți să-L măsurăm pe Dumnezeu după standardele și modelele noastre umane. Îl prezentăm așa cum vrem să-L vedem. Este mai plăcut pentru noi să interpretăm în avantajul nostru definiția "Dumnezeu este iubire".
Dar oare nu este El iubire? Iubire, dar ce fel? Smerită și neputincioasă. Neputinciosă pentru că nu rupe încuietorile inimii noastre, nu Se impune, nu invadează sufletul în mod autocratic și, în general, își trăiește propria viață, independent de oricine. Dar putem, desigur, dacă vrem și încercăm prin nevoință, să intrăm în această Iubire și să ne împărtășim veșnicia cu Ea. Ei bine, putem trăi ca și cum nu ar exista Dumnezeu. Sau, mai degrabă, El, desigur, există, dar El trăiește separat de noi la un alt etaj și noi nu avem nimic de-a face cu El.
Viața pământească ne oferă posibilitatea de a decide dacă avem nevoie de Dumnezeu sau dacă viețuim după propriile idei. Dumnezeu, ca întotdeauna, acceptă cu smerenie alegerea noastră și este de acord cu ea.
Sfânta Scriptură ne învață că va veni o astfel de formă de existență universală când Dumnezeu va fi "totul întru toate" (1 Cor. 5:28). Și nu va fi vreun loc în univers în care plinătatea lui Dumnezeu să nu existe. Iadul va arde de focul iubirii Sale, iar Împărăția lui Dumnezeu va străluci de bucuria aceleiași iubiri. Pentru cei care au trăit "după propriile plăceri", dragostea lui Dumnezeu va deveni iad, iar pentru cei care au învățat să iubească, ea va deveni rai. Nu se întâmplă același lucru în viața noastră pământească, deși într-o măsură mai mică? Cineva își deschide inima, se smerește și se umple de harul divin, în timp ce cineva devine nebun și se zvârcolește de mânie de la gândul la Dumnezeu.
Posibilitatea iremediabil pierdută de a se contopi cu dragostea lui Dumnezeu, o viață trăită fără sens după care vine această urâțenie veșnică sunt cele mai rele lucruri care i se pot întâmpla unui om. Necazul bogatului din Evanghelie nu rezultă din aceea că era bogat în bani, ci că era sărac cu sufletul.
Destinul nostru pământesc este ca cimentul lichid. El trebuie sculptat rapid și corect înainte ca ultimul mădular al chipului nostru nemuritor să se întărească și să se formeze. Bogatul din pilda de azi a trăit plinătatea vieții, posibilitățile ei colorate, maximul experiențelor și senzațiilor plăcute. Sufletul său, ca un magnet puternic, a atras tot ceea ce făcea posibil să "sărbătorească cu strălucire în fiecare zi".
Dar sărbătoarea s-a încheiat, trupul a fost îngropat, iar sufletul a plecat într-un loc nou.
Lazăr trăia pe pământ ca un gunoi uman mânat de vânt. A îndurat, a gemut, a reușit chiar să nu cârtească, să nu-și blesteme soarta, să nu-l invidieze pe cel bogat, altfel n-ar fi ajuns în sânul lui Avraam. A venit ceasul lui și Îngerii au dus sufletul lui Lazăr într-un loc de pace.
În toată această poveste, soarta omului bogat este cea mai înspăimântătoare. El nu a făcut niciodată nimic rău cuiva în viața lui. Părinții bogați aveau bani, aveau ocazia să trăiască pentru propria plăcere, așa că el a trăit "pentru el însuși". Dacă un om bogat ar fi furat, ucis, profitat de nenorocirea altcuiva, atunci ar fi fost de înțeles de ce a ajuns în iad. La fel și pentru omul bogat – a fost o surpriză totală acel loc în care s-a găsit. Câți tineri contemporani, copii ai părinților bogați, se vor găsi în iad după moarte și, de asemenea, vor întreba cu surprindere: "Pentru ce suntem aici?", "Am făcut ceva rău?", "Am trăit doar pentru noi și atât". Dar aflăm că "a trăi pentru tine" este una dintre denumirile de străzi care duc la locuințele infernale. Nu trebuie să uităm de acest lucru.
Desigur, nimeni dintre noi nu se poate clasa drept bogat. Majoritatea dintre noi nu trăim foarte bogat. Dar, pe de altă parte, noi, slavă Domnului, nu dormim pe stradă avem un acoperiș deasupra capului. Nu adunăm resturi și nu murim de foame și nu tremurăm de frig. Nu "prăznuim splendid", dar avem minimul necesar pentru viață. Însă milioane de oameni de pe această planetă nu au nici măcar asta.
Ce ar trebui să facem pentru a nu auzi ce a auzit bogatul de la Avraam: "Adu-ți aminte că ai primit deja lucruri bune în viața ta". Aceasta este de fapt o întrebare foarte serioasă. Dacă ne petrecem întreaga viață lucrând pentru "a primi" și doar ocazional și fără tragere de inimă trecem la "dăruire", atunci o astfel de viață nu se va termina cu bine.
Duhovnicul meu spune că atât timp cât există pe pământ măcar un om flămând, nu ai dreptul să mănânci până la săturare.
Vedem adesea oameni fără adăpost trudindu-se lângă coșurile de gunoi. Ei încearcă să sorteze și să aranjeze ceva acolo înainte să sosească camionul de utilități. Nu-i voi numi niciodată pe acești oameni leneși. Calitatea vieții lor este mult mai proastă decât a noastră, iar gradul de umilință, lipsă de apărare și smerenie în fața circumstanțelor este mult mai mare.
Spre deosebire de noi, care primim mult bine în viață, ei, ca bietul Lazăr, primesc mult rău. Și această imagine ar trebui să ne îndemne să ne gândim la soarta noastră, amintindu-ne de pilda de astăzi. Bineînțeles, nu putem să devenim brusc oameni fără adăpost, așa cum au făcut sfinții nebuni pentru Hristos, dar nici nu putem sta în căldură, pace și confort într-un moment în care mulți oameni din jurul nostru suferă crunt și nu au bani nici măcar pentru o bucată de pâine. Fiecare va trebui să rezolve pentru sine această dilemă.
Lazăr ar fi putut deveni instrumentul mântuirii din iad al omului bogat. Trebuia doar să iasă din obsesia de sine și să privească în jur. La urma urmei, sunt mulți oameni bogați în zilele noastre de sărbători. Nu bogăția în sine este un obstacol pe calea către Împărăția lui Dumnezeu, ci faptul că Lazăr a rămas neobservat lângă coșul de gunoi.
