Cum Mântuitorul și-a ales ucenicii
Predica de duminică.
Lectura Evangheliei din aceasta duminică nu pare să ne ofere prea multă hrană pentru meditare. Se vorbește despre chemarea apostolilor de către Hristos (Matei 4:18-23). Acest eveniment este descris în cel mai scurt și simplu mod. Hristos s-a apropiat de pescari și a spus: "Urmați-mă". Ei în tăcere, fără nici un cuvânt, s-au ridicat și L-au urmat. Scena, să fim de acord, este ciudată.
Pe cine l-au urmat apostolii? Pe Dumnezeu, care s-a făcut om și a venit pe pământ pentru mântuirea noastră? Desigur că nu! Până la moartea Mântuitorului ei încă nu înțelegeau pe deplin cine era El cu adevărat. Chiar și după Învierea Sa, ei încă nu au înțeles. Numai Duhul Sfânt care a pogorât asupra lor în Ziua Cincizecimii le-a adus claritate cu privire la Personalitatea lui Mesia.
L-au urmat ei pe un făcător de minuni? Dar oare este acesta un motiv pentru a-și abandona tatăl, plasele, familiile și îndeletnicirea de pescuit prin care cu atâta greutate își puteau întreține familiile? Imaginați-vă o situație când vine cineva la locul de muncă și spune: "Lasați totul și urmați-mă, acum vom merge împreună". Cine l-ar asculta? Și totuși, apostolii s-au ridicat, fără să se uite la nimeni, au urmat chemarea lui Hristos. Se pare că au așteptat toată viața ca El să vină să-i cheme. De ce s-a întâmplat aceasta este ceva ce trebuie să încercăm să înțelegem astăzi...
Dar alegerea lui Hristos este la fel de "ciudată". Dacă vorbim despre o misiune care implică predicarea, de ce sunt chemați oameni care nu au nicio legătură cu acest domeniu? Treaba unui pescar este să țese plase, să le arunce în mare, să scoată peștele și apoi să-l ducă la piață. Pescarii nu aveau nimic de-a face cu teologia, retorica sau cunoasterea Scripturilor. Totuși, ei aveau să călătorească mai târziu în lung și în lat, predicând, convingând și argumentând. De ce Dumnezeu nu ar aduna o echipă mai potrivită? Orice specialist în resurse umane nu ar aproba niciodată o astfel de selecție "necalificată" a personalului.
Trebuie de notat aici că întreaga narațiune biblică ne arată că acțiunile Providenței lui Dumnezeu au fost rareori legate de noțiunile umane de bun simț și logica lumească. Dumnezeu a ales întotdeauna ceea ce părea a fi cel mai "nepotrivit".
Poporul ales devine un trib nomad, fără rădăcini, fără istorie sau moștenire scrisă. Pentru a negocia cu Faraon și cu elita sa educată, Dumnezeu îl trimite pe Moise care se bâlbâie și este nearticulat. El îl alege pe păstorul David să fie rege și El Însuși se naște în familia unui tâmplar sărac, nici măcar într-o casă, ci într-un grajd de vite. Dar de aceea El este Dumnezeu, căci, folosind instrumentele Providenței Sale care par a fi cele mai "nepotrivite", El își atinge scopul. Acesta se pare că a fost motivul care a stat spatele alegerii apostolilor.
Dar de ce apostolii înșiși au fost de acord să-L urmeze? Mai ales după ce au auzit fraza: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei 4:19). Se pare că ar fi trebuit să se gândească de o sută de ori înainte de a decide să facă o astfel de schimbare a locului de muncă. Au înțeles cum să prindă pește, dar să prindă oameni – asta era ceva cu totul nou. Poate că ar fi fost corect să mergă mai întâi acasă și să discute despre aceasta cu familiile lor? Totuși, citim în Evanghelie că nimeni nu s-a consultat cu nimeni. Mai mult, Iacov și Ioan și-au lăsat tatăl singur în barca cu uneltele de pescuit, s-au ridicat în picioare și L-au urmat pe Hristos. Există puțină logică aici.
Nu vom înțelege niciodată pe deplin Providența lui Dumnezeu, pentru că este cunoscută numai de El. Dar apostolii erau oameni la fel ca noi și putem încerca să înțelegem motivația lor de a-L urma pe Hristos. Când vorbim despre motivele unui comportament și a alegerii în diferite situații de viață, de obicei luăm în considerare argumentele rațiunii. Dar toți sfinții părinți scriu fără să ezite: "Rațiunea este slujitorul inimii" (Ioan din Kronștadt). Este doar un regulator, un operator pentru un organ de conducere mai profund, ascuns în interiorul omului. Sentimentele unei inimi purificate sunt un indicator mai de încredere decât concluziile minții. Pentru a înțelege o altă persoană, este mai important să cunoști cum trăiește inima lui mai degrabă decât ceea ce gândește capul lui. Inimile apostolilor L-au recunoscut pe Dumnezeu în Hristos cu mult înainte ca mintea lor să înțeleagă. De aceea, voința pescarilor a răspuns chemării lui Hristos.
Voința omului nu este un element independent al sufletului. Este forța care rezultă din aspirațiile și dorințele inimii noastre.
Fiecare dintre noi știe cât este de greu de suportat să comunicăm cu oameni în prezența cărora trebuie să cântărim cu atenție fiecare cuvânt, temându-ne să nu fim înțeleși greșit. O astfel de comunicare nu este o bucurie, ci o muncă grea de care vrem să ne eliberăm cât mai curând posibil. Și invers, cât de ușor este să fii cu oameni simpli, fără "pretenții", fără motive ascunse, fără ca să corespundă zicalei "este prea deștept pentru sine însuși". Oamenii ale căror inimi sunt simple, ușoare și pure, radiază lumină, te simți întotdeauna bine și eșți bucuros în preajma lor. Ei pot fi rafinați sau să aibă puțină carte, pot avea inteligență ridicată sau scăzută – nu contează. Ceea ce contează este cine sunt ei în esență. Văzându-L pe Hristos, auzind glasul Lui, apostolii nu au urmat cuvintele Lui, ci pe Omul care le-a rostit. Pentru că "Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om" (Ioan 7:46).
Faptul că apostolii au răspuns chemării lui Hristos, auzind-o mai degrabă cu sufletul decât cu mintea, vorbește și despre curăția profundă a inimii lor. Erau simpli muncitori care nu erau împovărați de importanța de sine, de semnificația propriilor lor personalități sau de oricare dintre lucrurile cu care se mândresc "puternicii acestei lumi". Chiar și păcătoșii, prostituatele și micii criminali au putut să simtă lumina care emană din inima lui Hristos și au fost atrași de El. Dar cei "umflați" de propria lor semnificație excepțională, așa-zișii "drepți", L-au urât și L-au răstignit.
Acest lucru dezvăluie unul dintre paradoxurile păcatului. Evreii evlavioși, în timp ce își răstigneau propriul Împărat și Dumnezeu, se temeau să intre în curtea lui Pilat "ca să nu fie pângăriți ceremonial, ci să poată mânca masa de Paște". Nu le era frică să nu fie pângăriți de sângele Celui Drepți, ci erau profund îngrijorați de puritatea lor ceremonială. Și doar un membru al Sinedriului, învingându-și teama de a încălca un tabu, s-a dus la Pilat pentru a "cere trupul lui Iisus". Atunci, pentru el nu mai avea importanță ce vor crede "colegii" lui despre el, cum îl va judeca Sinedriul, pentru că Nicodim, ca și Iosif din Arimateea, devenise deja creștin.
Și noi putem deveni ca apostolii când, dincolo de regulile prescrise, dincolo de ceea ce este "îngăduit" și "interzis", ne străduim să-l vedem pe Hristos cel viu și să recunoaștem singura lege pe care El ne cheamă să o urmăm – Legea Iubirii.
Vom deveni creștini adevărați când vom fi capabili să-L iubim pe Hristos cu o iubire "nebună", o iubire care nu are logică, fără calcule și fără raționamentul minții – o iubire care trăiește doar în inimă. Dar trebuie să ne amintim și de faptul că Dumnezeu ne iubește cu aceeași iubire "nebună". O iubire fără calcule, care iubește "nu din cauza" ci "așa pur și simplu".
Reflectând la politica de personal "necalificat" a lui Dumnezeu, îmi vine dorința să-I spun: "Doamne, sunt cel mai nepotrivit candidat să trăiesc în Împărăția Ta. Nu există nimic în mine pe care trebuie să-o aibă cei care aspiră la acest loc de locuit. Dar, Doamne, fă așa cum ai făcut întotdeauna, nu "nu pentru merite", ci "așa pur și simplu".
