Misiunea Bisericii în epoca schimbărilor: reflecțiile Preafericitului Vladimir
Митрополитul a avertizat atât împotriva naționalismului, care vede în autocefalie un simbol al statalității, cât și împotriva gândirii imperiale, care identifică unitatea bisericească cu supunerea.
La a XVII-a Conferință Internațională Științifico-Practică „Educația duhovnicească și laică: istoria relațiilor, prezentul, perspectivele”, desfășurată la Academia Teologică din Kiev (ATK), Mitropolitul de Hmelnițk Victor a prezentat un raport despre poziția Preafericitului Mitropolit Vladimir (Sabodan) cu privire la statutul canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
În lumina manipulărilor constante din partea diferiților lideri religioși cu privire la viziunile fostului Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ucrainene asupra problemelor autocefaliei și relațiilor cu Biserica Ortodoxă Rusă, vă propunem să vă familiarizați cu textul raportului Mitropolitului Victor cu mici reduceri.
Pe 23 noiembrie anul acesta se împlinesc 90 de ani de la nașterea Preafericitului Mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine Vladimir (Sabodan). Viața și slujirea sa au devenit definitorii pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană contemporană.
Slujirea de 22 de ani a Preafericitului Mitropolit Vladimir în fruntea Bisericii Ortodoxe Ucrainene necesită un studiu și o reflecție atentă și aprofundată. Unele aspecte ale activității sale au atras atenția cercetătorilor încă din timpul vieții sale și continuă să trezească interes și astăzi.
Acum dorim să vă oferim viziunea strategică asupra dezvoltării Bisericii, exprimată de Fericitul Întâistătător. Acestea sunt gânduri cu privire la problemele cheie ale vieții bisericești și sociale, care erau actuale în timpul vieții sale și își păstrează semnificația și astăzi.
Să începem cu problema care astăzi preocupă pe toată lumea cel mai mult – statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene
În anii întâistătătoriei Preaericitului Mitropolit Vladimir, acesta a fost privit din două poziții opuse în raport cu Patriarhia Moscovei: fie ca o renunțare la existența jurisdicțională independentă, fie ca un produs al conjuncturii politice, determinat de proclamarea independenței Ucrainei. În acest context, Întâistătătorul a trebuit să apere statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene ca fiind independentă și autonomă în administrare, având în vedere că acesta a fost definitiv stabilit de Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse abia în 2009, deoarece din 1990 acest organ suprem al Bisericii Ortodoxe Ruse nu a fost convocat.
Așadar, evaluând Hotărârea Sinodului Arhieresc și Gramota din 1990, Mitropolitul a indicat că acestea au devenit un punct de echilibru între două poluri – păstrarea unității cu Ortodoxia universală prin Patriarhia Moscovei și recunoașterea subiectivității interne a Bisericii Ortodoxe din Ucraina. În plus, statutul obținut a devenit „rodul unei discuții atente și cuprinzătoare a inițiativelor exprimate de episcopatul ucrainean”. El sublinia că nu este vorba despre un acord temporar, ci despre o formă stabilă de existență bisericească, care s-a dovedit a fi suficient de eficientă, deoarece a reușit să unească oameni din diferite regiuni și orientări politice.
Apărând statutul obținut al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Întâistătătorul său a susținut în mod consecvent că acesta trebuie să fie înțeles nu ca o formă politică de compromis, ci ca o renaștere naturală a tradițiilor istorice ale mitropoliei Kievului, ca o revenire la norma veche a vieții bisericești pe pământurile ucrainene. Linia istorică de continuitate între vechea organizare a Bisericii Kievului și statutul actual al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a fost construită de el de la Creștinarea Rusiei până la perioada sinodală, iar mai departe prin restaurarea autonomiei bisericești în 1918, deși aceasta nu a reușit să se consolideze în epoca sovietică. Tocmai de aceea el respingea interpretările documentelor din 1990 ca „rod al conjuncturii politice”, propunând să se vadă în ele o renaștere firească a tradițiilor existenței canonice a Bisericii pe pământul ucrainean.
Ca teolog și Întâistătător, Mitropolitul Vladimir s-a opus ferm transferării problemei statutului bisericesc în plan politic. El avertiza atât împotriva naționalismului, care vede în autocefalie un simbol al statalității, cât și împotriva gândirii imperiale, care identifică unitatea bisericească cu subordonarea.
În special, la Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 24-29 iunie 2008, Mitropolitul a indicat: „Pe de o parte, unii susțin că autocefalia este distructivă pentru unitatea bisericească. Totuși, un astfel de gând, dus la concluzia sa logică, ar însemna că între Bisericile Ortodoxe Locale, care au statut autocefal, nu există unitate bisericească, iar acest lucru contrazice fundamental învățătura ortodoxă despre Biserică. Pe de altă parte, există opinia că autocefalia este singura și unica modalitate de a rezolva problema bisericească ucraineană”.
Adresându-se delegaților de la Biserica Ortodoxă Ucraineană la Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2009, Întâistătătorul a revenit la acest subiect: „Este evident că și astăzi în poporul bisericesc ucrainean nu există unanimitate cu privire la statutul canonic optim pentru Biserica noastră. Prin urmare, orice decizii finale pe această temă, consider, ar fi acum premature, însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să renunțăm la o discuție deschisă la nivelul întregii Biserici asupra problemei menționate”.
Așadar,
sarcina Mitropolitului Vladimir a fost să păstreze și să consolideze statutul Bisericii Ortodoxe Ucrainene obținut în 1990, însă perfecționarea sa ulterioară o considera principial posibilă și deschisă pentru o soluționare ulterioară.
Într-un discurs la Academia Teologică Creștină din Varșovia în 2008, Mitropolitul Vladimir a enumerat trei condiții în care trebuie să aibă loc discuția și perfecționarea statutului canonic al Bisericii Ortodoxe Ucrainene: în primul rând, exclusiv în plan teologic, evitând orice politizare; în al doilea rând, în contextul depășirii schismei în Ortodoxia Ucraineană; în al treilea rând, în acord cu Biserica kiriarhală și Plinătatea Ortodoxă.
În gândurile exprimate se observă clar poziția pastorală a Mitropolitului, care a determinat activitatea sa ca Întâistătător: mai întâi – vindecarea conștiinței bisericești, apoi – deciziile instituționale. În „Testamentul său spiritual” el a rezumat astfel acțiunile sale în această direcție: „Abținându-ne principial de la a ocupa o poziție ideologică determinată, am încercat tot acest timp să ne menținem la priorități strict bisericești: rămânerea în unitatea euharistică cu Ortodoxia Universală și păstrarea unității și sobornicității în viața internă a Bisericii”.
Problema statutului bisericesc nu poate fi complet separată de problema schismei în Ortodoxia Ucraineană. Această problemă ocupă un loc central în reflecțiile Mitropolitului Vladimir. El a subliniat în mod convingător că schisma nu este doar o contradicție organizațională, ci o dramă spirituală profundă care dăunează nu numai imaginii Bisericii în lume, ci și însăși unității interne a credinței: „Schisma, care este, fără îndoială, rezultatul unui abuz de libertate, împiedică simultan manifestarea deplină a acestei libertăți.”
Mitropolitul Vladimir s-a opus celor ambelor vectori extremi: politizarea unității bisericești și reducerea acesteia la proceduri formale. El a insistat că calea către depășirea schismei se află prin pocăință, dialog și acord teologic. Biserica trebuie să evite atât maximalismul juridic, care respinge orice comunicare cu schismaticii, cât și relativismul, care echivalează structurile canonice cu cele necanonice. În ambele cazuri, poziția Bisericii se dovedește slabă și vulnerabilă.
Mitropolitul Vladimir a considerat revenirea la conștiința euharistică a Bisericii ca fiind unul dintre factorii centrali în realizarea unității. El credea că unitatea nu este o formă organizațională externă, ci o comuniune vie în Sfintele Taine. „Hristos în Euharistie ne dă puterea de a depăși toate diviziunile”, a spus el.
Mitropolitul Vladimir considera esențial să se elimine confruntarea ideologică promovată de politicieni pentru a realiza unitatea între oamenii Bisericii
El a cerut o îndepărtare atât de la supunerea necugetată față de „imperiu”, cât și de la naționalismul agresiv. În schimb, a propus o cale a pocăinței și a iertării prin care să se rupă cercul vicios al nemulțumirilor și pretenziilor.
Totuși, Vlădica era un realist. El a văzut că schismele din cadrul Bisericii erau intensificate de implicarea autorităților statului și a forțelor politice. El considera depășirea acestei influențe cea mai importantă condiție pentru reconcilierea ecleziastică. Pentru el, unitatea Bisericii era o chestiune de credință, nu de calcul politic și nu putea fi impusă de sus, din exterior, prin decizii guvernamentale sau acorduri formale.
Rolul Bisericii în societate
Un domeniu important al reflecției Mitropolitului Vladimir a fost definirea locului și rolului Bisericii în viața publică și politică. În gândirea sa, el a aderat în mod constant la o poziție care poate fi numită „libertatea reciprocă dintre Biserică și stat”. Această poziție se bazează pe înțelegerea naturii specifice a fiecărei instituții și a slujirilor sale. Potrivit lui, Biserica și statul reprezintă dimensiuni diferite ale existenței umane: spirituală și civilă. Fiecare are propria sferă de responsabilitate și propria logică de acțiune. Biserica se dedică mântuirii sufletului, în timp ce statul asigură ordinea și dreptatea în viața pământească. Confuzia acestor sfere, potrivit Mitropolitului, duce întotdeauna la consecințe negative pentru ambele părți.
Primatul s-a opus cu fermitate atât cezaro-papismului, cât și papo-cezarismului - două extreme în care fie statul subjugă Biserica, fie Biserica caută să ocupe locul puterii. El a subliniat că Biserica nu trebuie să devină un „agent al puterii” și nu poate revendica prerogative seculare. Scopul său este să fie „conștiința poporului”, un ghid spiritual, nu o forță politică.
În același timp, Mitropolitul s-a opus ideologiei seculariste, conform căreia religia ar trebui să fie o chestiune exclusiv privată, iar Biserica trebuie să păstreze tăcerea cu privire la chestiunile de importanță publică. O astfel de abordare, în opinia sa, privează societatea de o dimensiune morală și transformă sfera publică într-un spațiu al pragmatismului pur.
Mitropolitul Vladimir a insistat că Biserica nu se poate distanța de viața socială și culturală. Sarcina sa nu este de a administra sau manipula, ci de a educa conștiința, de a mărturisi valori superioare și de a servi drept sursă de îndrumare morală. Predicarea Evangheliei, a valorilor creștine și diaconia sunt toate forme legitime ale prezenței Bisericii în societate, iar încercările de a limita această prezență contrazic însăși esența chemării sale.
Mitropolitul Vladimir a subliniat lacune juridice specifice care plasau Biserica într-o poziție dependentă sau discriminatorie. În primul rând, Biserica însăși nu are statut juridic ca instituție. Acest lucru a privat Biserica de posibilitatea de a deține pe deplin proprietăți și de a participa la relații juridice. În al doilea rând, nerestituirea proprietăților bisericești, care fuseseră confiscate de autoritățile sovietice. În al treilea rând, subevaluarea educației teologice și inegalitatea în cadrul legal al instituțiilor teologice de învățământ și al studenților acestora. În al patrulea rând, nereglementarea slujirii în structurile militare și penitenciare.
Pentru Mitropolit, Biserica nu este doar păstrătoare a credinței, ci și sprijinul moral al societății. El a propus extinderea cooperării dintre Biserică și stat în domeniile educației, filantropiei, carității și politicii sociale, văzând aceasta ca o cale către consolidarea societății și renașterea duhovnicești a națiunii.
Începându-și slujirea într-o perioadă de tensiune între Biserica Ortodoxă Ucraineană (BOUkr) și autorități, Mitropolitul Vladimir a trecut de la o poziție defensivă la un dialog echilibrat.
Începând în mijlocul respingerii dure a Bisericii de către stat, el a recunoscut ulterior că „intervenția statului în viața bisericească a slăbit”. Interesant este că a observat că natura multiconfesională a Ucrainei acționează ca un fel de „plasă de siguranță” împotriva naționalizării Bisericii, deoarece diversitatea religioasă obligă atât Biserica, cât și statul să mențină o distanță unul față de celălalt.
Per total, poziția Mitropolitului Vladimir cu privire la relațiile dintre Biserică și stat este echilibrată, profund teologică și, în același timp, pragmatică. Aceasta combină conștientizarea autonomiei duhovnicești a Bisericii cu angajamentul față de serviciul social și parteneriatul pentru binele comun. Conceptul său este „libertatea în cooperare”, unde Biserica rămâne conștiința poporului, iar statul garantul acestei libertăți.
În legătură cu relațiile dintre biserică și stat, trebuie menționat un alt punct important.
Mitropolitul Vladimir s-a opus în mod constant a ceea ce el a numit „ortodoxie politică” - încercări de a folosi Biserica ca instrument de influență politică.
El a subliniat că este foarte periculos, deoarece îi îndepărtează pe oameni de credință, aprinde pasiuni politice, provoacă neascultare în rândul ierarhiei și seamănă discordie în cadrul Bisericii. Întâistătătorul a reamintit că Biserica trebuie să stea în afara politicii, rămânând un spațiu de unitate pentru toți: „Dacă Biserica, în viața sa, nu este capabilă să se prezinte ca Împărăția lui Dumnezeu, atunci nu este Biserică”.
O altă temă profundă în reflecțiile Mitropolitului este problema secularizării. În opinia sa, aceasta nu este doar un fenomen socio-cultural, ci o provocare de proporții existențiale care definește fața spirituală a lumii actuale și a Ucrainei în special. Mitropolitul a recunoscut cu dureros că, chiar și în pofida creșterii numerice a Bisericii Ortodoxe Ucrainene, societatea ucraineană rămâne departe de a merge cu adevărat la biserică. Majoritatea compatrioților noștri rămân creștini nominali.
Spre deosebire de înțelegerea superficială a secularității ca „separarea Bisericii de stat”, Mitropolitul Vladimir a considerat secularismul ca o ruptură a legăturii umanității cu Creatorul. El a văzut aceast fapt ca este principala amenințare antropologică a epocii - încercarea de a înlocui credința vie cu ritualul cultural sau experiența psihologică. Conștiința lumii contemporane, a spus el, este din ce în ce mai mult atrasă de „o credință efemeră, lipsită de orice calități ecleziastice” - atunci când omul „crede, dar nu aparține” sau „aparține, dar nu crede”.
Mitropolitul Vladimir a analizat fenomenul de consumator este deosebit de acut, numindu-l un „nou păgânism”. Oamenii care și-au pierdut miezul duhovnicesc încep să caute sens în lucruri, înlocuind comuniunea cu Dumnezeu cu fetișizarea bunurilor. El a văzut acest lucru nu doar ca o catastrofă economică, ci, mai presus de toate, antropologică: ideologia consumistă, care reduce viața umană la confort și plăcere, distruge imaginea lui Dumnezeu în umanitate. Prin urmare, sarcina Bisericii nu este de a condamna, ci de a vindeca: de a „reîntoarce omului viziunea duhovnicească” și de a demonstra natura iluzorie a scopurilor dictate de păcat.
Ca o contrabalansare, Mitropolitul Vladimir a avansat un program de misiune internă - înființarea de departamente teologice în universități, colaborarea activă a Bisericii cu mass-media și dezvoltarea unei slujiri pastorale orientate spre limbajul modern și nevoile umane. În același timp, a subliniat că nicio mărturie socială sau misionară nu ar avea succes dacă viața Bisericii nu ar corespunde chemării sale teologice, iar parohiile ar rămâne închise în interiorul barierelor etnice sau ideologice.
Vorbind despre comunicarea cu societatea ucraineană, Întâistătătorul a subliniat rolul special al Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Acest lucru provine din faptul că Ucraina are două orbite civilizaționale: estică și occidentală. Acești doi poli reprezintă o amenințare de diviziune și fragmentare, mai ales atunci când sunt urmăriți în mod deliberat de politicieni. Totuți, în pofida diferențelor lor, aceste două regiuni sunt unite de creștinism, care își are originea în Botezul Sfântului Vladimir. Iar Biserica servește drept centru în jurul căruia ambele comunități se pot consolida. Biserica Ortodoxă Ucraineană este singura structură bisericească prezentă în ambele spații, datorită căreia este capabilă să asigure această sinteză în profunzimile sale.
Atitudini față de integrarea europeană
În ultimii ani de slujire a Mitropolitului Vladimir, problema integrării europene a Ucrainei a ieșit în evidență. În acest sens, Primatul a evidențiat atât aspecte pozitive, cât și negative. El a subliniat că aderarea la Uniunea Europeană presupune o distribuție complexă a puterii între instituțiile naționale și supranaționale, ceea ce reduce riscul concentrării puterii în mâinile unui singur individ și desacralizează autoritatea politică. În opinia sa, modelul european promovează o mai mare stabilitate, transparență și eficacitate a guvernării și reduce riscurile politice inerente societăților istorice post-sovietice.
În același timp, integrarea europeană comportă și riscuri spirituale. Principalul pericol este tentația relativismului. Societățile europene, a susținut el, prețuiesc libertatea de alegere mai mult decât adevărul în sine. Valorile formale și compromisurile devin dominante, în timp ce idealurile ontologice ale credinței sunt retrogradate în plan secund. În această situație, sarcina popoarelor est-europene, în special a ucrainenilor, este de a reaminti culturii occidentale de valori mai profunde, mai fundamentale, care transcend libertatea de alegere, în special prin renașterea tradițiilor creștine și misiunea educației.
Pe măsură ce tot mai mulți cetățeni ucraineni se aflau în afara granițelor Ucrainei, Mitropolitul Volodimir a considerat grija față de diaspora ca fiind unul dintre domeniile importante de slujire pentru Biserica Ortodoxă Ucraineană. Această problemă a apărut nu doar ca una pastorală, ci și ca o sarcină eclesiologică și culturală, privind păstrarea identității spirituale a ucrainenilor dincolo de granițele Patriei. Pentru majoritatea dintre ei, credința a rămas principala legătură cu pământul lor natal.
În concluzie, putem afirma că viața și slujirea Mitropolitului Volodimir (Sabodan) exemplifică combinația dintre profunzimea teologică, înțelepciunea pastorală și viziunea națională. Moștenirea sa a definit fața actuală a Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Chiar și astăzi, reflecțiile sale rămân în mare măsură relevante. Pentru credincioșii care au crescut sub omoforul său de întâistătător, acestea pot servi drept ghid în căutarea armoniei dintre tradiție și modernitate, spiritualitate și responsabilitate socială.
