«Apelul» mitropolitului Tihic și Sinodul Patriarhal
La Sinodul Bisericii Constantinopolului va fi examinată apelul de rezonanță al mitropolitului Tihic, pe care Sinodul Ciprului l-a destituit de la catedra din Pafos. Ce decizie vor lua sinodalii Constantinopolului?
La 29 august 2025, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a anunțat că a examinat „apelul” (ἔκκλητον) mitropolitului Pafosului Tihikos și l-a invitat să se prezinte personal la următoarea ședință a Sinodului, care va avea loc pe 17 octombrie. În legătură cu aceasta, mulți creștini ortodocși se întreabă ce înseamnă această invitație și dacă indică în ce direcție se înclină Sinodul Patriarhal?
Desigur, la această întrebare nu se poate răspunde fără echivoc. Dar merită să încercăm să înțelegem ce scenarii îl așteaptă pe mitropolitul Tihikos și Biserica Ciprului. Și ce înseamnă în general invitația mitropolitului Tihikos la Fanar?
Procedura „apelului” și demonstrarea imparțialității
În spatele situației mitropolitului Pafosului se află un moment de principiu: Patriarhia Constantinopolului încearcă să se afirme ca autoritate judiciară supremă în Biserica Ortodoxă. Acest drept îl justifică prin regulile 9 și 17 ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Cu toate acestea, multe Biserici Locale neagă acest drept al Patriarhului Ecumenic, considerând că este limitat la cadrul jurisdicției sale și nu se extinde asupra altor Biserici Locale.
Dezacordul acestor Biserici Locale cu Constantinopolul s-a intensificat după o serie de decizii controversate ale Patriarhiei Ecumenice, care au provocat crize – de la cele interne (cazul Patriarhului Irineu la Ierusalim) la cele pan-ortodoxe (reabilitarea lui Filaret Denisenko și recunoașterea lui „mitropolit” Macarie Maletici, care nu avea hirotonie canonică). Astfel de decizii inevitabil ridică întrebări în rândul creștinilor ortodocși despre imparțialitatea Patriarhiei Constantinopolului. Se ghidează ea după canoanele bisericești și interesele Bisericii sau după considerații politice, istorice și personale?
Și în acest caz, decizia în „cazul mitropolitului Tihikos” poate deveni, într-un anumit sens, nu doar o confirmare a drepturilor și privilegiilor Patriarhiei Constantinopolului, ci și o dovadă a imparțialității sale – capacitatea de a lua decizii nu pe baza simpatiilor personale, legăturilor și intereselor lumești, ci exclusiv pe baza canoanelor sacre și a Tradiției Bisericii.
Pentru a înțelege mai bine acest moment, să ne amintim de ce reacția majorității Bisericilor Ortodoxe la ridicarea anatemei de pe Filaret Denisenko a fost atât de vehementă și a lovit autoritatea Patriarhiei Ecumenice. Această lovitură este recunoscută indirect și de Patriarhul Bartolomeu însuși, care afirmă că Patriarhia Constantinopolului „nu a primit nimic altceva decât suferință” de la acordarea Tomosului de autocefalie Ucrainei.
„Cazul Filaret”
La 26 august 1992, după destituirea mitropolitului Kievului Filaret prin decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Bartolomeu a trimis o scrisoare Patriarhului Moscovei Alexei (nr. 1203):
„Ca răspuns la telegrama și scrisoarea corespunzătoare a Prea Iubitei și Venerabilei Voastre Fericiri cu privire la problema apărută în Sfânta Biserică a Rusiei aflată sub omoforul vostru, care a condus Sfântul său Sinod, din motivele cunoscute lui, la destituirea fostului până de curând unul dintre primii membri ai Sinodului, mitropolitul Kievului domnul Filaret, dorim să informăm frățește Iubirea Voastră că Sfânta Mare Biserică a lui Hristos aflată sub omoforul nostru recunoaște pe deplin competența exclusivă a Sfintei Biserici a Rusiei condusă de voi în această chestiune, acceptă decizia sa sinodală în acest caz și nu dorește să creeze nici cea mai mică dificultate Bisericii voastre frățești.
În acest spirit, am trimis recent doi dintre frații noștri – Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pergamului domnul Ioan și Preasfințitul Episcop al Skopelosului domnul Vsevolod – după vizita la noi a celui menționat destituit, pentru a obține informații de primă mână despre cele întâmplate și a evita orice neînțelegere în această chestiune.”
La 7 aprilie 1997, după ce Filaret fusese deja anatemizat de Biserica Rusă, Patriarhul Bartolomeu a trimis a doua scrisoare Patriarhului Alexei (nr. 282):
„Cu atenția cuvenită, am examinat în ședința Sfântului și Sacrului Sinod al Bisericii aflate sub omoforul nostru scrisoarea Prea Iubitei și Venerabilei Voastre Fericiri din 6 martie a acestui an (nr. 749), în care se informează Sfânta noastră Biserică despre decizia canonică a Sinodului vostru Sfânt de a impune anatema asupra lui Filaret (Mihail Denisenko) și Gleb Yakunin, precum și de a-i destitui din rangul sacru și a-i readuce la statutul de laici pe Valentin Rusantsov, Adrian Starina și Iosafat Shibaev.
După ce am luat cunoștință de această decizie, am adus-o la cunoștința Ierarhiei Tronului Ecumenic condus de noi și am chemat-o să nu aibă niciun fel de comuniune bisericească cu persoanele menționate mai sus.”
Reamintim că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a destituit pe Filaret (Denisenko) la 11 iunie 1992. Filaret destituit a folosit procedura de apel (ἔκκλητον) și în curând a sosit personal la Fanar. Patriarhul Bartolomeu, pentru a examina acest apel, a trimis la Moscova reprezentanții săi – mitropolitul Pergamului Ioan (Zizioulas) și episcopul Skopelosului Vsevolod (Maidansky), de origine ucraineană, – pentru a obține informații de primă mână despre cele întâmplate și a evita orice neînțelegere în această chestiune, așa cum se spune în scrisoarea către Patriarhul Alexei.
Decizia Patriarhului Constantinopolului cu privire la apelul lui Filaret a fost negativă, cu o declarație clară:
„Sfânta Mare Biserică a lui Hristos, recunoscând pe deplin competența exclusivă a Sfintei Biserici a Rusiei condusă de voi în această chestiune, acceptă decizia sa sinodală în acest caz și nu dorește să creeze nici cea mai mică dificultate Bisericii voastre frățești” (scrisoarea din 26.08.1992).
Atunci, acum 33 de ani, Patriarhia Constantinopolului a tratat cazul destituirii lui Filaret cu seriozitatea cuvenită, corespunzătoare gravității chestiunii, și cu o viteză fulgerătoare – pentru a preveni o întârziere care ar fi putut dăuna tuturor părților. Dar cel mai important – a recunoscut această destituire cu deplină consecvență, în conformitate cu tradițiile stabilite.
Mai mult, după 76 de zile (11.06.1992 – destituirea, 26.08.1992 – decizia Patriarhală și Sinodală de respingere a apelului și recunoaștere a destituirii
