Îngerului Bisericii Ucrainene scrie…
Oricât de mult ne-ar prigoni autoritățile ucrainene actuale, oricât de mult ar calomnia asupra noastră oamenii «buni», trebuie să ne amintim că Atotputernicul Dumnezeu vede toate acestea, știe despre toate acestea.
Nu putem înțelege toate adâncimile celor scrise în Apocalipsă. Dar putem încerca să înțelegem ceea ce ne este accesibil. Căci aceste cuvinte sunt adresate și nouă, inclusiv.
Capitolele doi și trei ale cărții Apocalipsei sunt dedicate scrisorilor către cele șapte Biserici, pe care Fiul Omului poruncește să le scrie. Despre acestea va fi vorba mai departe, de aceea, pentru început, vă recomandăm insistent să le citiți.
Aproape în toate timpurile, sfinții părinți și interpreții Apocalipsei lui Ioan Teologul, care s-au încumetat să scrie ceva despre această carte (majoritatea nu s-au încumetat deloc), își începeau reflecțiile cu un avertisment. Ei subliniau că această carte este atât de tainică și enigmatică, conține atât de multe sensuri și niveluri de înțelegere, încât interpretarea Apocalipsei este aproape imposibilă.
Putem doar să reflectăm asupra conținutului acestei cărți, fără a pretinde la exclusivitate și corectitudinea înțelegerii ei. Și nu putem spune clar și fără echivoc: iată, aceste cuvinte sunt scrise despre astfel de vremuri sau astfel de evenimente. În ultimele două mii de ani s-au întâmplat multe lucruri care, parcă, se potriveau descrierilor Apocalipsei, dar de fiecare dată oamenii greșeau în previziunile lor.
Cu toate acestea, Apocalipsa, ca și toate cărțile Sfintei Scripturi, este adresată oamenilor din toate timpurile și la toate popoarele. Scrisorile pe care Dumnezeu I-a poruncit lui Ioan să le trimită celor șapte Biserici din Asia Mică nu sunt adresate doar lor, ci și tuturor creștinilor. Fiecare poate vedea în ele cuvinte adresate lui personal. Nu vom ghici la care dintre cele șapte Biserici din Asia Mică se aseamănă mai mult Biserica Ucraineană de astăzi. Mai bine să vedem ce putem extrage de folos pentru noi din fiecare scrisoare. Vom încerca să descoperim ceva comun în scrisorile celor șapte Biserici. Și asta cu siguranță se va referi la noi.
Primul strat de înțelegere a scrisorilor celor șapte Biserici constă în faptul că apostolului Ioan i se poruncește să scrie scrisori conducătorilor celor șapte comunități creștine din Asia Mică, pe care le-a fondat și de care avea o grijă specială. Aceste comunități se aflau în diferite circumstanțe externe și în diferite stări duhovnicești. Unele dintre ele sunt demne de laudă, altele de mustrare. Este destul de răspândită opinia că aici nu este vorba despre comunități concrete, ci despre perioade ale istoriei bisericești.
Trebuie să acordăm atenție unei caracteristici comune a tuturor scrisorilor: fiecare dintre ele începe cu faptul că Fiul Omului, care ține „în dreapta Sa șapte stele” (Apoc. 1, 16), își enumeră calitățile divine:
· „Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa, Cel care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur…” (Apoc. 2, 1);
· „Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de amândouă părţile…” (Apoc. 2, 12);
· „Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice Fiul lui Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca para focului şi picioarele asemenea aramei strălucitoare,,,,” (Apoc. 2, 18) și așa mai departe.
Da, aceasta se citește foarte măreț, îți taie respirația de la amploarea celor întâmplate, de la atotputernicia Celui care poruncește să se scrie scrisori celor șapte Biserici. Dar există ceva mai mult în spatele acestui lucru? De ce de fiecare dată Dumnezeu vorbește în cuvinte diferite despre atotputernicia Sa? De ce subliniază mereu că El este cea mai înaltă Putere din întregul univers?
Comunitățile din Asia Mică, ca și toți creștinii din toate timpurile și popoarele, trăiau o viață pământească plină de necazuri și lipsuri. Adresându-se unora dintre ei, Domnul spune: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta...” (Apoc. 2, 9). Despre creștinii din Pergam se spune că trăiesc „unde este scaunul sataneii” (Apoc. 2, 13). Văzând în jurul lor dușmănie, necazuri, viclenie și toate celelalte, creștinii uneori se plâng lui Dumnezeu: de ce nu îi apără pe cei care cred în El, dacă El este atotputernic? De ce nu îi eliberează pe cei credincioși de necazuri și chiar de moarte? Văzând triumful răului și nedreptății în jurul lor, este ușor să începi să crezi (poate undeva în subconștient) că răul este mai puternic decât binele.
Din păcate, foarte mulți creștini din cele mai diverse straturi sociale, poziții materiale și funcții dovedesc prin faptele lor că nu cred că răul poate fi învins cu binele. Doar cu un alt rău. Forțat, „corect”, „just”, dar rău. Nu cu binele.
Dacă în adâncul sufletului nostru considerăm că „cu un cuvânt bun și un pistol poți obține mai mult decât doar cu un cuvânt bun” – facem parte din această categorie. Apostolul Pavel a spus: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Rom. 12, 21). Dar foarte puțini se încumetă să urmeze acest sfat.
Și iată, prin repetarea constantă în diferite formulări a faptului că Dumnezeu este atotputernic, Sfânta Scriptură ne întărește în faptul că „Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4, 4). Chiar dacă în jurul nostru este triumful răului, chiar dacă lângă noi este „tronul satanei”, chiar dacă creștinii, aparent, suferă înfrângere, totuși Fiul Omului, în care credem, este mai puternic și mai tare decât răul.
Următorul mesaj al Scripturii este că Dumnezeu al creștinilor nu este doar mai mare, mai puternic, mai atotputernic decât toți, dar El știe despre toate circumstanțele vieții celor care cred în El. Toate scrisorile celor șapte Biserici, după enumerarea calităților divine, continuă cu cuvintele: „Știu faptele tale”.
Adesea, îndurând dificultăți, persecuții, diverse necazuri, suntem cuprinși de un sentiment de abandon. Sentimentul că Dumnezeu ne-a părăsit, că nu-i pasă de noi. Dar nu este așa. Dumnezeu vede nu doar ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ci și ceea ce se întâmplă în noi înșine, în inimile noastre, în gândurile noastre.
„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”(Evrei 4:12-13).
Aplicat la situația noastră actuală, aceasta înseamnă că, indiferent cât de greu ne este, indiferent cât de mult ne persecută autoritățile ucrainene actuale, indiferent cât de mult ne calomniază susținătorii BOaU și alți oameni „buni”, trebuie să ne amintim că Dumnezeu Atotputernic vede toate acestea, știe toate acestea. Că El poate pune capăt suferinței noastre într-o clipă, dar nu o face conform Providenței Sale înțelepte.
Trebuie să rămânem credincioși doar lui Dumnezeu.
Dar cum putem stabili că suntem credincioși lui Dumnezeu? Mai exact lui Dumnezeu, și nu tradițiilor, regulilor și așa mai departe? Cum putem stabili că, rămânând credincioși Bisericii Ortodoxe Ucrainene (BOUkr), rămânem credincioși Bisericii lui Hristos, și nu formei sale administrative vizibile?
Despre cei care se numesc apostoli, dar nu sunt
Reprezentanții Patriarhiei Constantinopolului, precum și autoritățile ucrainene, ne propun să ne alăturăm BOaU, spunând că, se presupune, este și ea o Biserică și nu este nimic teribil dacă ne unim cu ea.
Toate aceste propuneri, și în special cele care vin de la oameni care se numesc creștini ortodocși (și chiar conducători ai Bisericii), ar trebui supuse verificării și cercetării. „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 Ioan 4:1). Într-o scrisoare către Biserica din Efes, Domnul ne poruncește să scriem: „Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi…” (Apocalipsa 2:2).
Cum putem ști unde este adevărul și unde este minciuna, unde este cuvântul pastoral adevărat și unde este înșelăciunea? Uneori poate fi destul de dificil să facem acest lucru, dar Dumnezeu ne-a dat un criteriu general: „Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi, iarăşi, nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6:43-45).
Au trecut mai bine de șase ani de la crearea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, iar roadele lucrării sale sunt deja vizibile. Păstorii din Constantinopol ne-au spus că crearea Bisericii Ortodoxe Ucrainene va rezolva problema schismei din Ucraina. Problema nu numai că nu a fost rezolvată, dar a devenit de multe ori mai complicată și mai adâncită. Anterior, toate Bisericile locale recunoșteau singura Biserică canonică din Ucraina – Biserica Ortodoxă Ucraineană, considerând celelalte structuri schismatice. Astăzi, situația a devenit fundamental mai complicată: Biserica Ortodoxă Ucraineană este recunoscută de toată lumea ca o Biserică plină de har, dar Bisericile din Constantinopol, Alexandria, Cipru și Grecia (sau mai degrabă, unii dintre episcopii lor) nu îi recunosc statutul administrativ, în timp ce pentru restul Bisericilor, Biserica Ortodoxă a Ucrainei (BOaU) rămâne o schismă lipsită de har. Nimeni nu știe încă cum să iasă din această situație.
Ni s-a spus că crearea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOaU) ar dezamorsa conflictul din societatea ucraineană, ar calma și uni pe toată lumea. Dar conflictul, dimpotrivă, a crescut. Ura și furia susținătorilor BOaU împotriva credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt pur și simplu nestăvilite. Internetul este plin de fotografii și videoclipuri cu carnagii: în Cerkasî, Cernăuți și alte orașe, unde susținătorii BOaU au ocupat catedralele Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Aceste imagini arată fețele însângerate ale apărătorilor bisericilor, preoți bătuți, enoriași plângând și copiii lor.
Și acestea sunt doar cele mai cunoscute cazuri care au fost surprinse de camerele de supraveghere și de telefoanele mobile. Și câte nu au fost surprinse? De zeci, de sute de ori mai mult? În multe orașe și sate, vecinii care obișnuiau să trăiască pașnic între ei au devenit dușmani. Activiști profesioniști sub steagul BOaU colindă satele și îi terorizează pe oamenii obișnuiți care se fac vinovați doar de a rămâne fideli Bisericii lor. Se ajunge chiar la blasfemie sfruntată: susținătorii BOaU scot Sfintele Mese „inamice” din biserici pe stradă, aruncă icoane și Sfintele Scripturi la gunoi, folosesc texte liturgice pe post de hârtie igienică, toarnă sânge de porc pe porțile bisericilor și își fac necesitățile în altar.
Ni s-a spus că acțiunile Patriarhiei Constantinopolului de a crea BOaU vor duce la renașterea Ortodoxiei în Ucraina. Dar ce vedem? Lavra Peșterilor din Kiev este practic închisă credincioșilor, este imposibil să să te închini la moaștele sfinților, acestea fiind examinate de diverși embriologi, patologi și chiar veterinari.
Iar pe 19 august, o altă blasfemie șocantă a avut loc în Lavră, când angajații rezervei au scos moaștele din peșteri, le-au scos din raclă și au efectuat niște manipulări necunoscute cu sfinții. Și apoi le-au așezat pe podea, într-unul dintre coridoare.
În Biserica Trapeza a Lavrei, unde mii de oameni veneau să se închine înainte de înființarea BOaU, au loc acum spectacole ale ansamblurilor de cântece și dansuri, spectacole culinare și alte evenimente similare. Lavra, mereu plină de nevoitori ai rugăciunii, este brusc goală.
Șuvoaiele de minciuni și acuzații murdare care sunt revărsate asupra Bisericii Ortodoxe Ucrainene au dus la faptul că oamenii nu mai știu pe cine să creadă și părăsesc Biserica.
Roadele existenței de șase ani a BOaU mărturisesc elocvent adevărata sa natură. Timpul însuși i-a testat „pe cei care se numesc apostoli și nu sunt”.
Aceasta înseamnă că creștinii care au rămas credincioși Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt de partea adevărului și a dreptății, de partea lui Hristos și a Bisericii Sale.
Rămâneți în Adevăr pentru Răsplata lui Dumnezeu
Următorul lucru de remarcat este că toate mesajele către cele șapte Biserici conțin un apel la a rămâne credincioși și a sta în adevăr, împreună cu promisiunea biruinșei și a răsplătirii de la Dumnezeu.
· „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7);
„Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul” (Apocalipsa 2:17);
· „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3:5)
și așa mai departe.
În ce constă această victorie? Cine sau ce trebuie învins pentru a moșteni făgăduințele? Acest răspuns este conținut în mesajul către îngerul Bisericii Laodiceene. Biserica căreia i s-au adresat cele mai groaznice cuvinte dintre toate cele șapte epistole: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apocalipsa 3:15-17).
Laodiceea, în vremurile apostolice, era un oraș prosper, bogat și bine organizat. Prin urmare, comunitatea creștină de acolo era renumită pentru splendoarea sa exterioară. Dar „căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.” (Luca 16:15).
Acestei comunități prospere în aparență, dar sărace spiritual, Domnul îi spune: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3:21). El dă un exemplu al biruinței Sale. În exterior, Hristos a suferit înfrângere, nu numai că nu a triumfat în înțelegerea noastră lumească, dar a fost executat prin cea mai rușinoasă execuție, iar ucenicii Săi au fost împrăștiați. Dar El a biruit! A biruit prin faptul că ar fi putut să-L implore pe Tatăl să cheme legiuni de îngeri pentru a-i distruge pe nebuni, dar nu a făcut-o. A biruit prin faptul că nu S-a coborât de pe Cruce, în pofida chemărilor: „Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce. <…> Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El…” (Matei 27:40–43).
Biruința despre care vorbește „cel ce are o sabie ascuțită cu două tăișuri…” (Apocalipsa 2:12) nu este o biruință exterioară și nici măcar sfârșitul persecuției. Este credincioșie față de Dumnezeu și răbdare până la sfârșitul tuturor necazurilor pe care Dumnezeu ni le îngăduește și de care nu ne izbăvește întotdeauna repede. Tot ce ni se cere este să îndurăm și să-I rămânem credincioși.
„Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii.” (Apocalipsa 2:10). Cuvintele „zece zile” exprimă scurta durată a suferinței. Și chiar dacă necazurile ni se par lungi, în comparație cu veșnicia, ele sunt cu adevărat scurte.
Aș dori să închei aceste gânduri cu următoarele cuvinte ale lui Hristos: „Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18: 7-8). Persecuțiile de astăzi se vor sfârși într-o zi. Creștinii ucraineni vor fi eliberați de necazurile lor actuale. Vor răsufla ușurați.
Dar va găsi Hristos credință în noi? Credincioșie față de poruncile Sale? Dragoste pentru Dumnezeu și aproapele? Dragoste pentru vrăjmașii noștri? Sau ne vom amărî ca răspuns la răul care ni se face? Vom răspunde cu ură la ura pe care oamenii „buni” o au față de noi? Nu vom deveni indiferenți, căldiceli? Să ne amintim că biruința lui Hristos nu este deloc ceea ce se crede în mod obișnuit în lumea păcătoasă.
