Biserica și statul: lecții de istorie pentru contemporaneitate
De la reformele lui Petru până la revoluția din 1917: cum a influențat dependența de stat asupra Bisericii Ruse și ce concluzii ar trebui să tragă Biserica Ortodoxă Ucraineană din aceasta.
Mulți astăzi se întreabă: cum s-a putut întâmpla ca poporul ortodox credincios, „poporul purtător de Dumnezeu”, cum îl numea Dostoievski, să se ridice brusc, după revoluția din 1917, împotriva Bisericii sale? Cum s-a putut întâmpla ca poporul care mergea la moarte „pentru credință, țar și Patrie” să distrugă brusc credința, să ucidă țarul și să distrugă chiar această Patrie?
Într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat după 1917 nu se încadrează în limitele logicii umane. Zeci de mii de biserici au fost închise sau șterse de pe fața pământului, mii de mănăstiri și schituri, sute de mii de credincioși au fost împușcați, mii de preoți și sute de arhierei, milioane au fost îngropați de vii în spatele sârmei ghimpate a GULAG-ului. Cum s-a întâmplat asta? Și cel mai important – de ce?
Pentru a încerca să răspundem la această întrebare (care are relevanță și pentru zilele noastre) – să ne întoarcem la istorie.
Când Biserica încetează să mai fie Trupul lui Hristos
Încă din epoca lui Petru I, viața religioasă a Bisericii Ruse a fost supusă unei critici enorme și nemiloase. Pe de o parte, Biserica era criticată pentru atenția excesivă acordată formelor externe ale cultului, iar pe de altă parte – era sub o influență enormă a statului. O persoană care cunoștea realitățile bisericești ale vremii și care era greu de acuzat de lipsă de patriotism, slavofilul Ivan Aksakov scria: „Astfel, Biserica, din punct de vedere al conducerii sale, ni se prezintă acum ca un fel de cancelarie colosală, care aplica, – cu părere de rău cu o inevitabila, minciună oficială de cancelarie, – ordinele birocratismului german la mântuirea turmei lui Hristos... Se pare că Bisericii i s-a dat doar o bună organizare, – introducând, în sfârșit, ordinea necesară...
Dar s-a întâmplat doar un fleac: sufletul a dispărut; idealul a fost înlocuit, adică în locul idealului Bisericii s-a aflat idealul de stat și adevărul interior a fost înlocuit cu adevărul formal, exterior; a fost introdusă o altă măsură, în locul celei anterioare, duhovnicești și morale; totul a început să fie cântărit și măsurat pe cântarul și arșinul guvernamental, marcat... Problema este că, odată cu elementul de stat, și viziunea de stat asupra lumii, ca un aer subtil, aproape imperceptibil, s-a strecurat în mintea și sufletul aproape întregii, cu puține excepții, noastre medii bisericești și a restrâns înțelegerea într-o asemenea măsură, încât sensul viu al chemării reale a Bisericii devine acum greu accesibil pentru ea... Nicăieri nu se tem atât de mult de adevăr, ca în administrația noastră bisericească, nicăieri nu întâlnești o asemenea slugărnicie, ca în ierarhia noastră, nicăieri duhul fariseismului nu este atât de puternic, ca printre cei care ar trebui primii să urască minciuna”.
Biserica și puterea: prejudiciu sau folos?
Și într-adevăr, este greu de contestat faptul că Biserica în acea vreme s-a supus voinței imperiale. De exemplu, decretul lui Petru I din 22 aprilie 1722 cerea ca fiecare preot (inclusiv episcopul), intrând în funcția sduhovnicească, să depună jurământul „de a fi un rob și supus credincios, bun și ascultător al împăratului și al moștenitorilor săi legitimi”, de a apăra prerogativele și demnitatea puterii imperiale, „fără a cruța, în caz de nevoie, nici viața sa”, de a denunța orice prejudiciu, daună și pierdere a intereselor împăratului, „despre furturile, trădările și revoltele descoperite la spovedanie împotriva suveranului sau despre orice altă intenție rea asupra onoarei și sănătății suveranului și a familiei Majestății Sale”.
Cu alte cuvinte, puterea laică cerea de la preotul ortodox să încalce regula canonică de bază – păstrarea secretului spovedaniei. De fapt, Biserica era doar un „departament al mărturisirii duhovnicești”, asupra căruia avea o influență enormă o persoană numită de împărat – ober-procurorul Sfântului Sinod. În consecință,
Biserica din Rusia era percepută ca un apendice al puterii. Și dacă este așa, atunci ura față de stat afecta în mod clar și Biserica. Mai mult, această ură era anticipată cu mult înainte de 1917.
Așa, cneazul Ivan Gagarin, care a adoptat catolicismul, scria: „Biserica Rusă are nevoie de independență; ea însăși simte acest lucru”.
În același timp, înțelegând că Biserica din Rusia este direct legată de autocrație, Gagarin era convins că lovitura asupra țarului va afecta și Biserica. Cu atât mai mult cu cât în interiorul imperiului exista o schismă a credincioșilor de rit vechi, care pentru Gagarin era o altă sursă de nemulțumire față de puterea autocratică a împăratului. El credea că Rusia va fi salvată doar de catolicism. De ce? Pentru că, în ochii lui Gagarin, precum și ai multor intelectuali ruși, catolicismul avea libertatea pe care Biserica Rusă nu o avea. De aceea scria: „Repetăm, una din două: fie catolicismul, fie revoluția. Biserica Rusă este neputincioasă, puterea țaristă poate doar amâna explozia, unirea schismelor cu începutul revoluționar devine din ce în ce mai inevitabilă. Nu este timp de pierdut, iar alt mijloc de a evita amenințarea, în afară de clerul popular, rus-catolic, oricât aș căuta, nu văd”.
Adică, Gagarin înțelegea că Biserica Rusă, strâns legată de stat, nu avea forța de a face față curentelor revoluționare care se coceau în rândul credincioșilor de rit vechi, ba chiar care începeau să apară și în rândul clerului rus simplu.
Biserica și revoluția
Iată o mică listă de revoluționari cunoscuți care au provenit din familii de clerici:
- Nicolai Gavrilovici Cernîșevski (1828–1889), teoretician cunoscut al revoluției ruse, a fost fiul unui preot din eparhia Saratov. A studiat la școala teologică și seminar;
- Serghei Ghenadievici Neceaev (1847–1882), organizatorul organizației clandestine „Răzbunarea Poporului”, a cărui figură a devenit simbolul revoluționarului fanatic, – fiul unui diacon din gubernia Nijni Novgorod, a studiat la seminar;
- Nicolai Ivanovici Kibalciș (1853–1881), membru al „Voinței Poporului” (organizație teroristă), principalul constructor al bombei care l-a ucis pe Alexandru al II-lea, – fiul unui preot din eparhia Cernigov;
- Mihail Alexandrovici Novomirski (Tihomirov) (1850–1884), activist al „Voinței Poporului”, – fiul unui preot.
-
Alexandr Dmitrievici Mihailov (1855–1884), unul dintre liderii Voinței Poporului, care a condus Comitetul Executiv al acestuia, fiul unui preot de sat;
-
Vladimir Ulianov-Lenin, care provenea din rândul clerului.
De asemenea, nu uitați de Stalin, care a abandonat seminarul.
Și acesta este doar vârful aisbergului.
Sunt sute dacă nu mii, de nume de copii ai preoților Bisericii Ruse care au devenit revoluționari. Mai mult, mulți dintre ei nu numai că au simpatizat cu sentimentele revoluționare, dar au participat direct la acte de teroare și crimă.
De ce? Pentru că au văzut ipocrizia și servilismul care deveniseră parte din viața taților lor. Pentru că au înțeles că Biserica, sub autoritatea statului, încetase să mai fie o mamă duhovnicească și devenise parte a mașinii birocratice, ceea ce însemna că, dacă această mașină trebuia distrusă, trebuiau distruse și părțile ei...
Astfel, revoluția din Rusia nu este doar o revoltă populară. Într-un fel, aceasta este rezultatul unei căsnicii nefericite dintre Biserică și stat. Biserica, legată de mâini și de picioare de autorități, nu a putut deveni vocea conștiinței. Și, prin urmare, nu numai că a tăcut când copiii ei au distrus vechea ordine, dar a și salutat-o adesea.
De exemplu, pe 5 martie 1917 (la două zile după abdicarea lui Nicolae al II-lea), Sfântul Sinod a declarat: „Sfânta Biserică a lui Hristos salută evenimentele care au avut loc ca o milă a lui Dumnezeu față de poporul nostru... Domnul să binecuvânteze Guvernul Provizoriu și să-i dea puterea de a îndeplini isprava de a sluji poporul”.
Drept urmare, s-a dovedit că forțele care l-au distrus pe țar au încercat să distrugă și Biserica. Și există un singur motiv pentru aceasta: când Biserica devine parte a statului, începe să fie privită ca o țintă și nu ca Trupul lui Hristos.
Și ce se întâmplă astăzi?Da, situația actuală a Bisericii Ortodoxe Ucrainene pare insuportabil de dificilă pentru mulți dintre noi: ni se interzice să ne rugăm așa cum s-au rugat strămoșii noștri timp de secole. Bisericile noastre sunt luate, iar autoritățile fac tot posibilul ca Biserica Ortodoxă Ucraineană să dispară de pe harta religioasă a Ucrainei. Dar,
dacă stai să te gândești, poate că aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu: ca Biserica să nu depindă în niciun fel de stat, să aibă libertatea internă necesară pentru a-și îndeplini cât mai eficient misiunea - predicarea Evangheliei?
S-ar părea că atunci când Biserica nu are „acoperișul” protector al tutelei statului, când nu există patronaj oficial - aceasta este o dovadă a slăbiciunii și vulnerabilității sale. Dar poate că aceasta este esența căii despre care vorbește creștinismul: să slujească oamenilor și nu să le facă pe plac autorităților? Și poate că pentru Biserică, existența fără dependență de stat este o cale dureroasă, dar binecuvântată.
