Pomenirea Patriarhului la slujbe: context istoric

A trecut mai bine de un an și jumătate de la Sinodul de la Teofania și putem afirma că hotărârile sale au fost în general acceptate de Biserică și poporul lui Dumnezeu. Totuși, uneori încă se mai pot găsi cazuri în care unii clerici, monahi și mireni aparte se simt îndreptățiți să se îndoiască de unele dintre hotărârile Sinodului. Acest lucru se referă mai ales la pomenirea numelui Patriarhului la Sfânta Liturghie. Am mai scris despre aceasta și puteam să nu mai dezbatem acest subiect dacă nu ar fi un singur lucru.

Cu siguranță, creștinii care se numesc "pomenitori", transformă problema pomenirii în principiul de bază al soteriologiei (învățătura Bisericii despre mântuire). Cu alte cuvinte, ei cred că numai prin pomenirea Patriarhului preotul (și împreună cu el mirenii) pot să rămână creștini ortodocși. Dar este oare adevărat acest lucru?

Biserica Ortodoxă Rusă timp de cel puțin șapte secole nu a cunoscut tradiția ca la fiecare liturghie fiecare preot să pomenească numele Patriarhului, pe cel ecumenic (până în secolul al XVI-lea) sau al Moscovei. În același timp, nici cei mai zeloși susținători ai pomenirii nu cred că în aceste secole preoții ruși și Biserica Rusă au încălcat Canonul 15 al Sinodului I și al II-lea din cauza lipsei acestei pomeniri. Nici nu susțin că alte Biserici Autocefale în care preotul nu-l pomenește pe Patriarh la liturghie încalcă această regulă. De exemplu, preoții din Constantinopol, Alexandria, Serbia, Bulgaria, România, Grecia și din alte Biserici pomenesc doar numele episcopului conducător în timpul liturghiei și nu-l pomenesc pe Patriarh. Atunci de unde a venit practica preoților de a-l pomeni pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse? Și oare corespunde acest moment eclesiologiei ortodoxe (doctrinei Bisericii)?

Practica catolică de pomenire a Papei

Reamintim că în practica Bisericii antice (și a mai multor Biserici contemporane), preoții îl pomeneau pe episcopul conducător, episcopul îl pomenea pe mitropolit, iar mitropolitul – pe Patriarh.

Tradiția conform căreia fiecare preot trebuia să pomenească numele Patriarhului la liturghie are rădăcini papistașe, deoarece își are originea în epoca Uniei Florentine, când preoții ortodocși care au acceptat Unirea îl pomeneau pe papa, pe patriarh și pe episcopul conducător. Preotul Mihail Jeltov, unul dintre cei mai renumiți liturgiști ai Bisericii Ortodoxe Ruse, scrie: "Niciodată și nicăieri în Bizanț la exclamația "Întâi pomnește-l...." nu au fost pomenite deodată numele a doi sau trei ierarhi; o abatere de la această regulă a fost atestată pentru prima dată abia în epoca Unirii Florentine: un preot cretan pe nume Mihail Kalofrenas i-a scris Patriarhului uniat Mitrofan al Constantinopolului că Mitropolitul Heracleei începuse să pomenească prin exclamația Ἐν πρώτοις μνήσθητι, Κ-ύριst Κ-ύριst (adu-ți aminte, Doamne..." – Red. ) numele papei înaintea celui al patriarhului, iar preoții au început să-l pomenească pe papa, pe patriarh și pe episcopul locului".

Practica pomeniriii obligatorii a numelui papei de către fiecare preot catolic s-a păstrat și astăzi în Biserica Romană sub următoarea formă: "Ne rugăm Ție, Doamne, ca această Jertfă a împăcării noastre să aducă pace și mântuire în toată lumea. Întărește Biserica Ta, pelerină pe pământ în credință și dragoste, cu slujitorul Tău și al nostru Papa N, cu episcopul nostru, și toți episcopii, tot clerul și întregul popor pe care L-ai răscumpărat". Sau: "Adu-ți aminte, Doamne, de Biserica Ta, răspândită peste tot pământul și adu-o la plinătatea dragostei, împreună cu al nostru Papă N., episcopul nostru N și tot clerul...". Deci, astfel trebuie să se roage preotul Bisericii Romano-Catolice în timpul Liturghiei: mai întâi îl pomenește pe Papa, apoi pe episcopul conducător și apoi pe toți episcopii, preoții, diaconii și tot poporul.

De altfel, prin analogie cu pomenirea latină a Papei, sunt pomeniți patriarhii în Biserica Ortodoxă Rusă. Totuși, această practică era complet necunoscută în Rusia înainte de secolul al XVI-lea.

Practica ortodoxă de pomenire a Întâistătătorului

Preotul Mihail Jeltov scrie: "În Liturghierele scrise de mână din secolele al XV-lea și al XVI-lea, provenite atât din Moscova, cât și din Novgorod, precum și din țările din sudul Rusiei, pomenirea ierarhului își păstrează forma tradițională moștenită de la Bizanț: "Arhiepiscopul nostru" [numele]. Pomenirea de la proscomedie în manuscrisele acestei epoci reproduce formularea Diataxiei lui Filotei (Kokkinos): "pentru toți episcopii ortodocși și arhiepiscopul nostru [numele]". În timpul liturghiei arhierești, forma de pomenire în mitropoliile de Sud-Vest și Moscova diferă oarecum: în mitropolia Moscovei, arhiereul la invocația "Întâi... pomenește "pe cel mai mare arhiepiscop mitropolit", apoi episcopul  slujitor sau preotul coslujitor, îl pomenea pe arhierul slujitor și diaconul citea "lista", adică dipticul. În mitropolia de Sud-Vest, Întâistătătorul îl pomenea pe "Patriarhul Ecumenic" cu aceeași exclamație, iar ordinea ulterioară nu era diferită de tradiția Moscovei".

Cu alte cuvinte, până în secolul al XVII-lea, preotul slujitor în Biserica Rusă nu-l pomenea pe Patriarh. Trebuie subliniat că chiar și în Liturghierul lui Petru Movilă, formularea pomenirii este destul de simplă: "Pentru Arhiepiscopul nostru, preacinstiții presbiteri și întru Hristos diaconii noștri". Atât. Numele Patriarhului Constantinopolului era pomenit doar în timpul liturghiei arhiepiscopale a Mitropolitului Kievului – și nicăieri altundeva.

Până și numele Întâistătătorul se pomenea exclusiv la proscomedie în ectenia "Întâi pomenește, Doamne...". Părintele Mihail scrie că abia în ediția de la Vilna a Liturgierului din 1583 a început să fie pomenit numele Întâistătătorului la Vohodul Mare: "Adu-ți aminte, Doamne, de Arhiepiscopul nostru Numele și tot cinul preoțesc". Această inovație, potrivit protoiereului Mihail, a fost dictată de "practica liturgică a Bisericilor grecești din epoca turcocrației". Care a fost această epocă și de ce a apărut această tradiție?

Turcocrația și papismul ortodox

Cert este că după cucerirea Constantinopolului în 1453 și stabilirea treptată a autorității sultanului otoman în Balcani, Patriarhul Constantinopolului a primit atribuții speciale de către guvernul turc, care presupuneau nu numai conducerea duhovnicească a grecilor, ci și o autoritate laică asupra lor. Iată cum descrie cronicarul grec înscăunarea noului Patriarh: "Patriarhul s-a așezat pe tron... Episcopii se închină înaintea lui ca la un stăpân, ca la un împărat – și ca la patriarh".

Istoricul rus Lebedev, comentând acest text, scrie: "Patriarhul Noii Rome este ca un împărat bizantin aflat în captivitate, lipsit de libertate, dar nu de putere... Autorul (cronicarul – Red.) se pare să nu vorbește despre Patriarhul Constantinopolului, ci despre pontiful roman... Pe bună dreptate, el vorbește despre un papă grec de răsărit, care nu se află "în afara serviciului", ci este în funcțiune și la conducere".

Mai mult, fiind în relații excelente cu Fanarul, turcii erau interesați să extindă autoritatea Patriarhului Constantinopolului pe toate ținuturile Imperiului Otoman – tocmai din acest motiv s-a cerut pomenirea numelui Patriarhului în Bulgaria, Grecia și Macedonia, care erau supuse sultanului turc. Obiceiul dat nu a fost dictat de motive canonice sau teologice (dorința de a păstra unitatea Bisericii), ci doar de motive politice. Prin urmare, compararea poziției Patriarhului Constantinopolului cu cea a Papei nu este întâmplătoare. Ambii, pe lângă funcțiile lor spirituale, au îndeplinit și funcția de putere seculară pentru un număr mare de oameni.

Pomenirea patriarhului în Rusia și influența Occidentului

Tocmai din aceste ambiții "domnitoare" se naște, probabil, cerința clerului de a pomeni în timpul liturghiei în mod obligatoriu numele Patriarhului (deși în prezent Bisericile vorbitoare de limbă greacă s-au îndepărtat de această practică, revenind la pomenirea din tradiția canonică: preotul – pe episcop, iar episcopul – pe Patriarh, conform canoanelor 13, 14 și 15 ale Sinoadelor I și II).

Preotul Mihail Jeltov scrie: "Consecința directă a acordării titlului patriarhal Întâistătătorului Moscovei pentru tradiția liturgică din Moscova a fost, în primul rând, adăugarea numelui patriarhului la formularea de pomenire a lui Filoteu la proscomedie; în al doilea rând, prin înlocuirea cuvântul "arhiepiscop" în textul icteniei " Întâi..." pomenește...” cu cuvântul "patriarh". În toate edițiile înainte de domnia patriarhului Nifon al Moscovei, în toate Liturghierele, începând cu prima ediție tipărită din 1602 și terminând cu ediția din 1651, la proscomedie mai întâi este pomenit "patriarhul nostru [numele]”, apoi "episcopatul ortodocșilor" și în cele din urmă, "arhiepiscopul nostru [numele]", în timp ce la exclamația "Pomnește, Doamne..." este pomenit doar patriarhul".

Reamintim că anul 1602 este al doilea an de domnie a țarului Boris Godunov, care este acuzat că a vrut să folosească religia în interesul puterii. Din acest motiv a căutat (și a obținut) acordarea statutului de Patriarh pentru mitropolitul Moscovei. Sub domnia sa au apărut primele cărți de slujbe în care numele Patriarhului a fost pomenit în locul numelui episcopului eparhial conducător.

Pe timpul Patriarhului Filaret al Moscovei (Romanov), pe care unii istorici (Evghenii Spițin și Alexander Pâjâkov) îl acuză că i-a simpatizat pe catolici, numindu-l "cripto-catolic", pomenirea Patriarhului s-a întărit. Deci, tocmai el, patriarhul Filaret, și nu fiul său – țarul Mihail Feodorovich Romanov (numele lumesc al patriarhului Filaret era Feodor) a fost conducătorul de facto al Rusiei, și nu este surprinzătoare dorința lui de a-și auzi numele în toate bisericile țării alături de numele țarului rus.

Puțin mai târziu, după domnia Patriarhul Nifon, timp de aproape 250 de ani Patriarhul nu a fost pomenit (din 1667 s-a prescris pomenirea pe nume a tuturor celor patru Patriarhi Răsăriteni, pentru a convinge clerul și credincioșii că procesul Patriarhului Nifon a fost unul legitim, iar din 1721 până în 1917, a fost pomenit Sinodul). În 1917, la Sinodul Local al Bisericii Ruse, s-a luat decizia de a înlocui pomenirea Sinodului cu cea a Patriarhului. Dar această schimbare a fost confirmată oficial abia în 1958 – într-o nouă ediție a Liturghierului.

Din cele descrise mai sus, vedem că obiceiul ca fiecare preot să-l pomenească în mod obligatoriu pe Patriarh în timpul liturghiei are rădăcini catolice sau a fost introdus sub influența catolicismului. A fost susținut de stat și trebuia să exprime nu o înțelegere teologică a unității Bisericii, ci mai degrabă să afirme autoritatea Patriarhului. Din păcate, tocmai această înțelegere a locului Patriarhului în Biserică este cea care își găsește adesea expresia în viața Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane. Oferim câteva exemple.

Papismul ortodox în zilele noastre

Pentru mulți reprezentanți ai Bisericii Ruse, înțelegerea unității bisericii se rezumă la subordonarea administrativă a episcopului față de Patriarh. Există numeroase exemple în acest sens. Este suficient să ne amintim de cuvintele fostului exarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în Africa, mitropolitul Leonid (Gorbaciov), care a scris pe canalul său de Telegram: "Toate deciziile în Biserică sunt luate de o singură persoană".

În Biserica Ortodoxă Rusă, patriarhia este percepută ca o demnitate deosebită, diferită de slujirea episcopului. Ceva asemănător este propagat astăzi de Patriarhia Constantinopolului și a fost instituit de multă vreme în Biserica Romano-Catolică. Este ceea ce se întâmplă în realitate.

De exemplu, Patriarhului Chiril a spus în catedrala Adormirii Maicii Domnului din Novorossiysk cu câțiva ani în urmă: "Dacă cineva mai are îndoieli (cu privire la) dacă este necesar să facă tot ceea ce învață Patriarhul, lăsați toate îndoielile! Și urmați cu strictețe ceea ce poruncesc eu! Pentru că nu vorbesc din înțelepciunea mea, ci din înțelepciunea întregului episcopat al Bisericii Ortodoxe Ruse! Nu există altă cale pentru Biserica noastră astăzi! Dacă nu sunteți de acord, retrageți-vă la odihnă!"

La acea vreme nu a existat nicio reacție la aceste cuvinte din partea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse, ceea ce nu este surprinzător, având în vedere structura de putere verticală construită de Patriarhul Chiril. Astăzi observăm în rândul episcopatului Bisericii Ortodoxe Ruse o atitudine față de Patriarh sub un aspect pur catolic. Cu doar câteva săptămâni în urmă, arhiepiscopul Zosima de Solikamsk a spus: "Hristos i-a numit pe apostoli, iar printre ei trebuie să fie cel mai mare, primul", "slujirea patriarhală datează din cele mai vechi timpuri" și "fără Patriarh, fără conducerea sa, Biserica poate să nu mai existe".

În același timp, arhiepiscopului Zosima nu-i pasă de faptul că cuvintele sale despre "întâietatea" în rândul apostolilor contrazic direct cuvintele lui Hristos: "Ştiţi că cârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă" (Matei 20:25-27). În plus, titlul de patriarh apare pentru prima dată abia în documente din secolul al V-lea. Dar cel mai important este că arhiepiscopul de Solikamsk afirmă deschis că Patriarhul conduce Biserica și fără această guvernare "Biserica poate să nu existe".

Dar, în primul rând, Biserica "poate să nu existe” doar fără Hristos, fără patriarhi ea a trăit câteva secole. În al doilea rând, Biserica este condusă de Duhul Sfânt, care se manifestă prin hotărâri sobornicești, nu prin decizii ale unei singure persoane.

Patriarhul este mai întâi de toate episcopul Moscovei, și abia apoi "marele domn al întregii Rusii". Iar poziția conform căreia Patriarhul este perceput ca "primul și principalul" și nu ca primul episcop după cinste, transformă Biserica într-o structură exclusiv administrativă. În ea, arhiereii sunt clerici ai Patriarhului, nu ierarhi autonomi; eparhiile sunt unități teritoriale, dar nu Biserici locale unite prin dragostea lui Hristos. Însă reducerea autorității Patriarhului doar la gestiunea administrativă contrazice nu numai Evanghelia, dar și Statutul Bisericii Ortodoxe Ruse, potrivit căruia Patriarhul trebuie să "susțină unitatea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse" și să nu o subordoneze autorității și puterii sale. Și această Unitate se asigură prin iubirea în Hristos: "Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim".

Mai mult, Statutul prevede că Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii are doar "primatul în cinste printre episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse și răspunde în fața Sinoadelor Locale și Arhierești".

Cu alte cuvinte, slujirea sa nu este percepută de Biserică ca un "grad supraepiscopal" special al preoției, așa cum sugerează arhiepiscopul Zosima. Pentru că o astfel de atitudine față de patriarh se aseamănă foarte mult cu papismul și contribuie la apariția în Biserica Ortodoxă Ucraineană a unui număr tot mai mare de oameni care nu împărtășesc poziția Patriarhului și în general a Bisericii Ortodoxe Ruse și doresc să readucă Biserica la înțelegerea corectă a sobornicității nu numai în ceea ce privește pomenirea Patriarhului în timpul Liturghiei, dar și în tratarea altor probleme ecleziastice.