Biserica sărbătorește Antipascha-Duminica lui Toma
Denumirea "Antipască" provine din grecescul "în loc de Paște" și desemnează nu opoziția față de sărbătoarea principală, ci actualizarea și continuarea acesteia.
În prima duminică după Paște, creștinii ortodocși din întreaga lume sărbătoresc sărbătoarea Antipaștelui, cunoscută și sub numele de Duminica lui Toma. Această zi încheie Săptămâna Luminată și are o semnificație teologică profundă în tradiția bisericească.
Denumirea "Antipaște" provine din grecescul "în loc de Paște" și nu denotă o opoziție față de sărbătoarea principală, ci reînnoirea și continuarea acesteia. Dacă în ziua Paștelui Biserica sărbătorește evenimentul în sine al Învierii lui Hristos, Antipaștele este dedicat afirmării veridicității acestui eveniment prin apariția Mântuitorului înviat înaintea apostolilor, și în special a lui Toma.
Mitropolitul Antonie de Suroj a scris despre această zi: „Antipaștele nu este o „a doua Paște”, și nu este „împotriva Paștelui”, ci „în loc de Paște” sau „cu fața spre Paște”. Este o repetare a Paștelui, o întoarcere la Paște... Pe parcursul întregii săptămâni trăim strălucirea Paștelui, iar acum ne întoarcem la această zi pentru a o trăi mai profund”.
Antipaștele rămâne ca un important mement că credința poate include perioade de îndoială și căutare, dar este esențial ca aceste îndoieli să conducă la o cunoaștere mai profundă a adevărului, așa cum s-a întâmplat cu apostolul Toma. În plus, această sărbătoare subliniază realitatea învierii trupești a lui Hristos și ne amintește de viitoarea înviere generală a morților — speranța centrală a creștinismului.
Evenimentul central al sărbătorii este amintirea apariției lui Hristos înviat apostolului Toma. Apostolul Toma, cunoscut și sub numele de Didim (ceea ce înseamnă "gemeni"), nu a fost prezent la prima apariție a lui Iisus înaintea ucenicilor după Înviere. Auzind de la ceilalți apostoli vestea despre învierea Învățătorului, Toma a rostit celebrele cuvinte: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In. 20:25).
La opt zile după Învierea Sa, Hristos s-a arătat din nou ucenicilor, când Toma era cu ei, și s-a adresat direct lui: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios” (In. 20:27). Uimit până în adâncul sufletului, Toma a rostit mărturisirea de credință, devenind una dintre cele mai puternice mărturii ale divinității lui Hristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In. 20:28).
Acest episod are o semnificație specială pentru credința creștină, deoarece prin atingerea rănilor lui Hristos de către apostolul Toma a fost dată o mărturie indiscutabilă a realității învierii trupești a lui Isus. În plus, însăși imaginea lui Toma arată că drumul către credința adevărată poate trece prin îndoieli sincere și căutarea adevărului.
Conform tradiției bisericești, după coborârea Duhului Sfânt, apostolul Toma a devenit un propovăduitor fervent al Evangheliei. El a dus învățătura creștină în Parția, Persia, Media și a ajuns până în India, unde a fondat comunități creștine care există și astăzi. În orașul indian Melipura (actualul Chennai ), apostolul Toma a suferit moarte martirică pentru credință — a fost străpuns cu sulițele pentru convertirea la creștinism a soției și fiului conducătorului local.
