«Slavă lui Dumnezeu pentru toate!»: Știința recunoștinței și cheia înțelegerii Liturghiei

Se apropie Postul Crăciunului. Este un timp special când Biserica ne cheamă să încetinim puțin ritmul vieții pentru a ne pregăti inima pentru întâlnirea cu Pruncul-Dumnezeu. A sosit momentul să stabilim reperele spirituale pentru aceste patruzeci de zile. Postul care vine va fi diferit pentru fiecare dintre noi: pentru unii mai strict, pentru alții mai blând, în funcție de puteri și circumstanțe. Dar coroana tuturor eforturilor — atât a abstinenței gastronomice, cât și a luptei cu obiceiurile — este menită să fie nu doar «purificarea organismului», ci restabilirea unei legături vii cu Dumnezeu.

Cu cât omul pătrunde mai adânc în conținutul interior al vieții bisericești, cu atât mai clar înțelege: rădăcina tuturor nenorocirilor noastre — este nerecunoștința, iar începutul oricărei vindecări — este abilitatea de a mulțumi.

Ioan Gură de Aur: Învățătorul care a murit cu recunoștință

Astăzi cinstim memoria Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu este doar un mare teolog al secolului al IV-lea. Este omul care ne-a învățat să ne rugăm așa cum ne rugăm astăzi. El este autorul rânduielii Sfintei Liturghii, care se săvârșește în biserici cea mai mare parte a anului.

Dacă ne întrebăm care este principala sa contribuție la Biserică, răspunsul va fi neașteptat: ne-a învățat să mulțumim lui Dumnezeu chiar și atunci când totul în jur se prăbușește. Viața sa a fost plină de suferințe: intrigi ale curții imperiale, calomnii, condamnare nedreaptă, exil și moarte în exil, departe de prieteni și de turmă.

Dar ultimele sale cuvinte, rostite înainte de moarte, au devenit deviza adevăratului creștinism: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!».

În greacă, cuvântul «recunoștință» se traduce ca «Euharistie». La noi, acest cuvânt este adesea asociat doar cu momentul primirii Sfintelor Taine. Dar, de asemenea, este o stare a sufletului care a conștientizat iubirea Creatorului și îi este recunoscător pentru aceasta.

Ce se întâmplă în spatele ușilor închise?

Culminarea Liturghiei vine după exclamația preotului: «Mulțumim Domnului!». În acel moment, corul cântă «Vrednic și drept…», iar în altar începe cel mai important moment — citirea Canonului Euharistic (Anafora).

Din păcate, conform tradiției stabilite, aceste rugăciuni uimitoare prin profunzimea lor sunt citite de preot în taină (în sine sau în șoaptă). Și aici se ascunde tragedia neînțelegerii. Oamenii care stau în biserică aud doar fragmente de fraze și cântarea corului, care nu înlocuiește, ci doar însoțește rugăciunea preotului. În cele din urmă, mulți enoriași doar așteaptă ca «ceva să se termine în altar», pentru a auzi cunoscutul «Și pe toți, și pe toate».

Dar dacă am auzi sau am cunoaște aceste cuvinte, credința noastră s-ar schimba pentru totdeauna.

Căci în această recunoștință inspirată, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvăluit întregul spectru al acțiunii lui Dumnezeu în viața noastră.

Despre ce se roagă preotul în numele nostru al tuturor și, în același timp, în taină față de noi?

• Despre crearea omului: «Tu ne-ai adus din neființă la ființă...» — se exprimă recunoștința pentru însăși existența vieții, pentru faptul că existăm.
• Despre mântuire: «...și când am căzut, Tu ne-ai ridicat din nou și nu ai încetat să faci totul până nu ne-ai ridicat la Cer». Să reflectăm la aceste cuvinte! Încă păcătuim, ne împiedicăm, iar Dumnezeu în iubirea Sa deja «ne-a dăruit Împărăția Viitoare».
• Despre toate binefacerile: «...arătate și nearătate, care au fost asupra noastră». Trebuie să mulțumim lui Dumnezeu chiar și pentru ceea ce nu am observat sau nu am înțeles (inclusiv suferințele care în cele din urmă s-au dovedit a fi benefice pentru suflet).

Liturghia — este «Lucrarea Comună»

Toate aceste rugăciuni — sunt ale noastre, ale poporului. Preotul le citește nu în nume personal, ci în numele întregii comunități (de aceea atât de des întâlnim pluralul — «noi»).

Doar o singură cerere a Canonului Euharistic se referă strict la slujitorii altarului — acolo unde preotul mulțumește lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit, pe el, păcătosul, să stea la Altar: «Îți mulțumim și pentru această slujire, pe care ai binevoit să o primești din mâinile noastre».

Tot restul — este propriu-zis Liturghia, care se traduce din limba greacă ca «lucrare comună». Este respirația comună a Bisericii.

Să ne amintim: acum o sută-două sute de ani, prescurile pentru Liturghie erau coapte de enoriași. Ei aduceau pâine și vin de acasă. Aceasta era participarea lor reală, materială la Jertfă. Acum, prescurile sunt adesea aduse la parohii din mănăstiri, iar oamenii au devenit doar participanți pasivi, nu și rugători împreună la Liturghie.

Singura acțiune pe care o poate săvârși doar un preot hirotonit — este chemarea Duhului Sfânt și binecuvântarea Darurilor. Dar «Amin» (ceea ce înseamnă «Adevărat, așa să fie!») la aceste rugăciuni trebuie să fie rostit de întregul popor.

Dar cum poți spune «așa să fie» din toată inima, dacă nu știi despre ce a fost vorba?

Cum să nu fii «surd» la slujbă?

Istoria arată că Biserica veche nu cunoștea fenomenul de «rugăciuni tainice». Apariția lor nu a fost cauzată de dorința clerului de a ascunde ceva de laici, ci de motive tehnice: creșterea numărului de credincioși și construirea de biserici mari cu acustică problematică. Pentru a nu prelungi slujba și a nu încerca să acopere cu vocea o mulțime de mii de oameni fără microfoane, rugăciunile au început să fie citite în taină, în timp ce corul umplea pauzele cu cântări.

<p