Dialog cu Sfântul Ioan Scărarul despre păcatele limbii
Următoarea conversație cu ascetul egiptean va fi dedicată patimilor asociate cu vorbirea: condamnarea, calomnia, orbirea în deșert și minciuna.
Omul își petrece cea mai mare parte a vieții vorbind. În fiecare zi comunicăm cu membrii familiei, prieteni, colegi, vânzători, casieri, lucrători în servicii. Mai mult, există multe așa-numite profesii „conversaționale”: profesori, jurnaliști, actori, psihologi. Într-o oarecare măsură, slujirea clerului poate fi considerată și „conversațională”, deoarece, pe lângă slujbele de cult, pastorul comunică cu oamenii prin predici, spovedanie sau conversații duhovnicești informale.
Tocmai „conversaționalismul” distinge viața unui călugăr de cea a unui mirean. Dacă primul își închide gura de dragul unei vieți contemplative, atunci cel de-al doilea este nevoit să comunice constant cu cineva, menținând legăturile sociale.
Fie cum ar fi, orice conversație poate fi atât de folos, cât și dăunătoare sufletului.
Cu un cuvânt bun și un zâmbet prietenos, putem sprijini, consola și încuraja o persoană într-un moment dificil. În același timp, cu cuvinte jignitoare, putem insulta și jigni. Cu un cuvânt nepăsător și nechibzuit - condamna, calomnia, umili interlocutorul. Nu este o coincidență faptul că înțelepciunea populară nota: „Un cuvânt nu este o vrabie, odată ce zboară, nu-l mai poți prinde”.
Cu întrebări despre aceia cum să controlezi gândurile și limbajul pentru a nu-ți face rău nici ție, nici aproapelui tău, să ne îndreptăm către respectatul nostru interlocutor, Preacuviosul Ioan Scărarul. În Scara, a dedicat mai multe capitole patimilor „conversaționale”, subliniind ca și cum ar sublinia influența lor specială asupra sufletului.
Condamnarea este furtul demnității lui Dumnezeu
„Din ură și ținerea de minte a răului se naște calomnia”, își începe sfântul părinte învățătura.
Într-adevăr, orice conversație are un motiv, un anumit context. Adunându-ne în companie în zilele de odihnă sau la o cină în familie, discutăm diverse știri, subiecte de actualitate, probleme și experiențe. Astfel de dialoguri se transformă foarte des într-o altercație verbală cu furie și condamnare atât a anumitor oameni, cât și a situației din societate în ansamblu
Revărsăm tot răul ascuns în sufletele noastre asupra celor din jur, ca dintr-un cazan clocotit, dorind să ne eliberăm rapid de povara emoțiilor acumulate. După o astfel de „comunicare”, în loc de consolare, vin epuizarea și devastarea. Și toate acestea pentru că am ales subiectul de conversație greșit și modalitatea de a ne transmite gândurile.
În operele atribuite lui Socrate, există un exemplu instructiv în această privință. Filosoful vorbește despre „cele trei site” prin care trebuie să ne „cernem” discursul. Prima dintre ele este sita adevărului. Trebuie să ne asigurăm dacă informațiile pe care încercăm să le transmitem sunt adevărate. A doua este sita bunătății. Este important să înțelegem dacă discutăm despre acțiunile unei persoane cu intenții bune. Și, în final, a treia este sita beneficiului. Este necesar să evaluăm cu sobrietate dacă ceea ce se spune va fi de folos interlocutorului, în primul rând, va fi de folos sufletului său. „Dacă nu este adevăr, nu este bunătate, nu este folos în cuvintele tale, atunci de ce să vorbești?”, conchide filosoful.
Luând în considerare cuvintele înțeleptului antic, să revenim la conversația cu starețul de pe Sinai. Iată ce spune el:
„Calomnia este o boală subtilă; este o lipitoare mare, ascunsă și secretă, care suge și distruge sângele iubirii”.
Ni se pare că condamnăm și criticăm, mânați de grija pentru persoana pe care vrem să o îndreptăm. Dar Preacuviosul Ioan rămâne neclintit:
„Dacă îți iubești cu adevărat aproapele, cum spui, atunci nu-l batjocori, ci roagă-te pentru el în ascuns; căci această formă de iubire este plăcută lui Dumnezeu.” În același timp, el avertizează: „Pentru acelea păcate pentru care îl judecăm pe aproapele nostru, trupești sau duhovnicești, în acelea noi înșine vom cădea; și altfel nu se întâmplă” . „A judeca înseamnă a fura fără rușine demnitatea lui Dumnezeu, iar a condamna înseamnă a-ți ruina sufletul”, adaugă el.
Este posibil să discuți despre cineva fără să judeci? La urma urmei, este mai bine să înveți din greșelile altora, pentru a nu ți le făptui singur. Cum putem evalua pe ceilalți fără să cădem în calomnie? Starețul Sinaiului răspunde:
„Așa cum un bun viticultor mănâncă doar boabe coapte și le lasă pe cele acre, așa o minte prudentă și rațională observă cu atenție virtuțile la o altă persoană; dar cel nebun caută vicii și neajunsuri”.
Vorbirea în deșert este ușa spre calomnie
Printre pasiunile „conversaționale”, există o alta de care mulți dintre noi suferim. Se numește multa vorbire. Dacă un om cu gura mare „scăpă” cu câteva remarci jignitoare, atunci o omul care mult vorbește nu se oprește aici. Vorbește neîncetat, negăsind puterea să oprească fluxul verbal nesfârșit. Drept urmare, atât primul, cât și al doilea păcătuiesc.
Sfântul Ioan Scărarul crede că calomnia are ca sursă vorbirea în deșert, iar vanitatea ca stăpân.
„Vorbirea în desert este scaunul pe care iubește să apară și să se etaleze solemn slava deșartă. Este un semn al nebuniei, ușa lipsei înțelepciunei, slujitoarea minciunii, risipa emoției, întunecarea rugăciunii”, spune starețul.
În Cartea Înțelepciunii a lui Iisus, fiul lui Iisus Sirah, există o astfel de zicală: „Mai bine este să aluneci cu piciorul decât cu limba” (Sir. 20:18). Din toate cele spuse, se sugerează o concluzie evidentă: tăcerea este cel mai bun prieten nu numai al unui monah, ci și al unui mirean. Nu este o coincidență că Sfântul Antonie cel Mare spunea că „tăcerea este o armă mare împotriva tuturor ispitelor”. Îmi vin în minte și cuvintele vechiului filosof roman Publius Syrus: „Am regretat multe dintre cuvintele mele, dar nu am regretat tăcerea”.
Interlocutorul nostru, Preacuviosul Ioan, numește tăcerea „prevăzătoare”, considerând-o „mama rugăciunii” și „păzitoarea gândurilor”. Ca exemplu de tăcere înțeleaptă, el citează tăcerea lui Hristos la procesul lui Pilat, care l-a făcut de rușine pe lașul procurator al Iudeii.
„Cine iubește tăcerea se apropie de Dumnezeu și, conversând în secret cu El, este luminat de El”, conchide bătrânul.
Să ne gândim la ce mulțime de păcate am putea evita dacă am învăța această „tăcere prevăzătoare”! La urma urmei, cât timp buzele tac, mintea poate crea liber rugăciune.
O persoană luminată de rugăciune seamănă cu un urcior plin cu apă de izvor, cu care își poate uda sufletul, accelerând creșterea virtuților în el. Supraveghindu-ne cu atenție vorbirea, evitând condamnarea, pălăvrăgeala goală și calomnia, să ascultăm de chemarea psalmistului: „Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere” (Ps. 48:3).
