Dialog cu sfinții părinți Iosif și Ioan: „Patimile capitale— mânia și pofta”
Continuăm să discutăm cu un stareț athonit despre patimi și modalități de a le combate. Astăzi, la discuția noastră se va alătura încă un pustnic purtător de duh - Sf. Ioan Scărarul
Continuăm să discutăm cu un stareț athonit despre patimi și metodele de a le combate. Astăzi, la discuția noastră se va alătura un alt pustnic purtător de duh - preacuviosul Ioan Scărarul.
Data trecută am vorbit cu starețul Iosif despre cât de dificil și, în același timp, mântuitor este să intri în locuința raiului prin porțile strâmte ale suferinței și luptei duhovnicești. Cheia care deschide aceste porți este smerenia. Fără ea, orice asceză este inutilă.
Foarte des ne străduim spre desăvârșirea duhovnicească dar ceva ne împiedică în acestă cale. Adesea, astfel de „obstacole” vin din exterior, de la diavolul, care încearcă în toate felurile să ne abată de la calea cea dreaptă. Dar nu mai puțin frecvent, în lupta omului cu însăși natura sa - afectată de păcatul strămoșesc. Și acest conflict interior se manifestă cel mai clar atunci când vine vorba despre patimile mâniei și dorinței trupești.
Despre aceasta ne vorbește strict și fără echivoc avva Iosif: „Principalele patimi, din care se nasc toate celelalte - sunt mânia și pofta”.
Mânia — dreaptă și păcătoasă
„Mâniați-vă și nu păcătuiți” (Efeseni 4:26), - ne îndeamnă apostolul Pavel. O formulare destul de interesantă a primului predicator. Se pare că mânia nu este întotdeauna păcătoasă. Fericitul Teofilact al Bulgariei scrie despre faptul că există un anumit „prag al mâniei”, depășind care, omul ajunge prizonier al răutății sale față de cei din jur.
Ce se întâmplă până la acest prag? Toți cunoaștem expresia „mânie dreaptă”. Ea are, de asemenea, o origine patristică. Comentatorii Sfintei Scripturi operează cu un astfel de concept, precum „mânie fără păcat”.
Sfinții Părinți consideră că mânia a fost inițial sădită de Dumnezeu în natura umană. Dar ea nu se manifesta prin agresiune exterioară, ci prin lupta interioară cu demonii și patimile. După căderea în păcat, totul s-a schimbat radical: omul a uitat de pocăință și a început să-și reverse răutatea asupra aproapelui. Un exemplu viu în acest sens este prima crimă fratricidă din istoria lumii, când Cain a ridicat sabia asupra lui Abel, invidiindu-i dreptatea.
Cum să lupți cu mânia
Starețul Iosif propune o metodă radicală, dar eficientă de a lupta cu mânia.
„Cu toată puterea ta omoară mânia de fiecare dată când se trezește în tine, și o vei găsi data viitoare mai slăbită. Și curând va înflori rodul răbdării - imperturbabilitatea. De aici - pacea și harul, iar după acestea urmează toate bunurile”, - spune geronda.
Într-adevăr, patima mâniei apare foarte des din cauza neînfrânării vorbirii, când în loc de rugăciune începem să ne dedăm bârfelor și discuțiilor, care treptat se transformă în mânie și răutate. Nu întâmplător apostolul Iacov avertiza: „Foc este şi limba, lume a fărădelegii” (Iacov 3:6) și „dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3:2). De aceea, rugăciunea care ne liniștește ar trebui să fie cuvintele psalmistului: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele” (Psalmul 140:3).
Concluzionând cele spuse, starețul Iosif sfătuiește: „Când te cuprinde mânia, închide-ți strâns gura și nu vorbi cu cel care te insultă, te defăimează, te mustră sau te ispitește fără motiv în multe feluri”.
Mânia ca boală a sufletului
La dialogul nostru despre patimile capitale am invitat să se alăture un alt „cunoscător al sufletelor umane” - preacuviosul Ioan Scărarul. Cine, dacă nu el, știe bine ce înseamnă lupta duhovnicească și calea spinoasă a urcușului spre Ceruri! Ascetul-pustnic, iar mai târziu egumenul mănăstirii Sinai, nu doar că a parcurs el însuși acestă cale, dar a și scris „călăuza” vieții duhovnicești lucrătoare- celebra „Scara”. Un întreg capitol al „Scării” este dedicat descrierii detaliate a patimilor capitale. De aceea, vom avea încă multe de discutat cu egumenul sinait. Dar astăzi vom asculta ce ne va spune despre răul mâniei.
Precuviosul Ioan compară mânia cu o boală.
„Irascibilitatea este o inflamare prematură a inimii. Iritabilitatea - o urâțenie a sufletului”, - spune el.
Poate un om mânios să conștientizeze această boală și să se îndrepte? Celui care crede sincer, desigur, îi este posibil orice, dar sfântul consideră că omul mânios nu este capabil de pocăință.
„Pocăința necesită o mare smerenie, iar iritabilitatea este un semn al unei mari mândrii”, - afirmă pustnicul.
Dacă starea de mânie a omului este atât de jalnică, cum să se vindece de această patimă? Cuviosul Ioan este convins: doar prin răbdare, smerenie și blândețe.
„Începutul fericitei blândeți este să înduri umilințele, deși cu durere și suferință a sufletului. Mijlocul - să rămâi în acestea fără tristețe. Iar sfârșitul, dacă are vreun sfârșit, este să primești defăimările ca pe laude. Să se bucure primul; să se întărească al doilea; fericit în Domnul, și să se veselească al treilea”, - încheie egumenul sinait.
Despre poftă și dorința trupească
Vorbind despre patima mâniei, nu putem ignora o altă patimă - desfrânarea. Pofta trupului merge întotdeauna „mână în mână” cu răutatea și mândria. Un stareț autohton, adormit în Domnul, le dădea fiilor săi un astfel de îndemn: „Unde este mândrie, acolo este și desfrânare”. Și adăuga: „Tratează-ți patimile ca pe o plită încinsă: nu apuci să o atingi - te arzi imediat”.
Așa cum aprinderea mâniei provine din neînfrânarea limbii, tot așa și aprinderea desfrânării apare din neînfrânarea trupului. Apostolul avertizează:
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (1 Corinteni 6:18). Trupul, creat de Dumnezeu ca templu al sufletului, omul l-a transformat într-o „peșteră de tâlhari” - o mlaștină putrezită a desfrânării. Astfel, sufletul a încetat să mai stăpânească asupra trupului, iar trupul a înrobit treptat sufletul.
Lupta împotriva poftei
„Pofta îl doboară pe călăreț”, spune Starețul Iosif Isihastul.
Astfel, figurativ, starețul ne amintește că, oricât de încrezători ne simțim în viață, asemenea unui călăreț care simte putere asupra unui cal, un „cal” înnebunit - pofta ne poate arunca instantaneu la pământ în timpul unui galop rapid, iar noi ne vom prăbuși din cădere, fiind călcați în picioare de „copitele” sale. Singurul lucru care poate îmblânzi revolta patimii nestăpânite este abstinența zeloasă.
„Când se folosește abstinența în orice, atunci nu va exista exces de sânge. Atunci pofta nu poate doborî omul, deși se luptă cu el”, spune bătrânul.
Și după chinurile luptei cu patima desfrânării, Dumnezeu îi va trimite persoanei o mare mângâiere.
„O floare a purității și inocenței va înflori, de care sufletul tău se va bucura de o bucurie nespusă”, este sigur starețul.
Cuviosul Ioan Scărarul ni se alătură conversației. El este sigur că, indiferent de măsura nevoinței duhovnicești pe care o alege omul în lupta împotriva desfrânării, o mare răsplată îl așteaptă.
„Unul l-a legat pe acest chinuitor cu nevoința, altul cu smerenia și altul cu descoperirea lui Dumnezeu. Primul este ca luceafărul dimineții, al doilea este ca luna plină și al treilea este ca soarele strălucitor; dar toți își au locuința în ceruri”, spune el.
Concluziile Sfinților Părinți
Fiecare dintre interlocutori a rezumat conversația noastră despre cele două patimi distructive - mânia și desfrânarea. Cuviosul Ioan a povestit cum, trecând odată pe lângă chiliile celor care au dat votul „tăcerii”, a auzit cum erau furioși în singurătate din cauza supărării și mâniei, „ca potârnichile în cuști”. Pentru a-și salva sufletele de la distrugere, sfântul i-a sfătuit pe acești „asceți” să nu mai trăiască în singurătate, „pentru ca oamenii să nu devină demoni”. În același timp, ava a văzut oameni voluptuoși și pofticioși, dar care se prefăceau a fi blânzi și prietenoși. Dimpotrivă, le-a sfătuit unor astfel de oameni să tacă „ca un medicament care contracarează curvia și duhoarea impurității trupești”. Ascetul le-a interzis cu strictețe celor care erau captivați atât de mânie, cât și de poftă în același timp să trăiască după propria voință.
„Un om iubitor de plăceri își face rău doar sieși și poate și unui alt, complice al său. Un om mânios, ca un lup, tulbură adesea întreaga turmă și supără și asuprește multe suflete”, a concluzionat preacuviosul Ioan.
Bătrânul Iosif, fără a-și contrazice fratele purtător de duh, a sugerat într-un mod părintesc vindecarea tuturor patimilor cu dragoste.
„Nimic altceva nu poate ajuta la potolirea mâniei și a tuturor patimilor precum dragostea față de Dumnezeu și față de fiecare semen. „Mai ușor câștigi cu dragoste decât cu alte nevoințe”, este încrezător bătrânul.
Oricât de mult nu ne-am dori să ne despărțim de blândul «învățător al dragostei» – Preacuviosul Iosif Isihastul, acesta părăsește pentru o vreme coliba confortabilă în care ne purtăm dialogurile. Sperăm că se va întoarce curând la noi cu noi îndrumări. Între timp, rămânem singuri cu starețul din Sinai, cu care vom continua în curând conversația noastră despre patimi și virtuți.
