Dialog cu bătrânul Iosif: „Rugăciunea – este o meserie”
În căutarea răspunsurilor la întrebările duhovnicești, este important să ne adresăm experienței nevoitorilor evlaviei, relatate în scrisorile și lucrările lor.
Fiecare credincios, indiferent de vârstă și gradul de bisericire, însetează și flămânzește după hrană duhovnicească, pe care caută să o primească din gura unui îndrumător. Dar cum să procedăm când vedem clar sărăcirea bătrânilor duhovnicești în zilele noastre?
Cineva din această cauză poate să se dezamăgească și să părăsească Biserica. Cineva începe să-și construiască viața duhovnicească, bazându-se pe propriile, adesea greșite, viziuni. Și doar puțini, pentru care creșterea duhovnicească este cu adevărat valoroasă, vor urma sfatul înțelept al sfântului Ignatie (Briancianinov):
«Însușește-ți gândurile și duhul sfinților părinți citindu-le scrierile. Sfinții părinți au atins scopul – mântuirea. Și tu vei atinge acest scop. Fiind de un cuget și de un suflet cu sfinții părinți, te vei mântui».
Începem o serie de publicații «Dialoguri cu sfinții și bătrânii». Pentru a înțelege mai profund duhul predicii patristice, ne vom apropia de experiența marilor duhovnici, intrând în dialog cu ei prin lucrările lor. Sperăm că astfel de conversații prin cărți și scrisori vor fi foarte utile și edificatoare pentru noi.
Primul nostru interlocutor pe acest drum va fi cuviosul Iosif Isihastul. Învățăturile sale – o comoară neprețuită de înțelepciune duhovnicească pentru fiecare care își caută drumul către Hristos.
Teolog fără diplomă de teologie
Despre viața ascetului athonit aflăm de la ucenicul său apropiat – bătrânul Efrem Filoteos. Cartea sa «Viața mea cu bătrânul Iosif» a dezvăluit lumii un ascet remarcabil al secolului XX – călugărul Iosif, care a primit pentru progresul său în rugăciunea minții numele de Isihast (Tăcutul).
Arhimandritul Efrem menționează că bătrânul Iosif, din punct de vedere lumesc, era puțin educat, terminând doar două clase de școală primară.
«Totuși, – continuă scriitorul, – el era înțelept în lucrurile divine, era învățat de Dumnezeu. Bătrânul nu a studiat teologia, dar era un teolog foarte profund. Universitatea deșertului l-a învățat ceea ce avem nevoie cel mai mult, – lucrurile cerești».
La 24 de ani, viitorul duhovnic și-a împărțit averea săracilor și a plecat să se nevoiască pe Sfântul Munte Athos. Crescând duhovnicește în rugăciune și tăcere, Iosif Isihastul a devenit ulterior întemeietorul unei noi generații de monahism athonit. Ucenicii săi au reînviat viața duhovnicească în șase din cele douăzeci de mănăstiri athonite și în multe așezăminte din afara Muntelui Sfânt.
Bătrânul Iosif a lăsat în urma sa numeroase scrisori către fiii săi duhovnicești: călugări și mireni, preoți și stareți. Pentru fiecare găsea cuvintele și sfaturile necesare, care astăzi sunt adunate în cărțile «Expresia experienței monahale» și «Experiențele Harului Divin».
Ei bine, să începem dialogul nostru cu bătrânul.
Rugăciunea – este o meserie, nu magie
«Cum să ne rugăm corect?» – o astfel de întrebare credincioșii o adresează adesea preoților sau caută răspunsul pe internet, sperând să găsească o cale ușoară de rugăciune. Omului îi este mai simplu să primească «sarcina» sub forma unui set de rugăciuni (regulă) și să se mulțumească cu citirea sa regulată, adesea fără a pătrunde în sens. Iar când sarcina «a citi regula» este îndeplinită, în minte apar întrebări: «Cu ce m-am ocupat acum?», «Pentru ce este necesară această "citire"?», «M-am rugat sau nu?».
Bătrânul Iosif avertizează împotriva unei astfel de abordări mecanice, care amintește mai mult de un ritual magic decât de un dialog conștient cu Dumnezeu. Pentru el, rugăciunea – este o muncă sau, cum se spune pe Athos, «făptuire» (πράξις).
«Rugăciunea minții pentru mine – este ca o meserie pentru orice om, și mă străduiesc în lucrarea ei de mai bine de treizeci și șase de ani», – scrie geronda.
Din păcate, rareori ne apropiem de rugăciune cu sârguința necesară. În viața duhovnicească întâlnim adesea două extreme: fie să ne rugăm situațional, după dispoziție (care apare extrem de rar), fie să reducem rugăciunea la o «citire» formală a regulii. Bătrânul Iosif, referindu-se la îndemnul apostolului Pavel (1 Tes. 5:17-18), vorbește despre rugăciune ca despre o muncă constantă.
«Este nevoie de nevoință: stând, șezând. Când obosești, așază-te. Și iarăși ridică-te, ca să nu te biruie somnul. Aceasta se numește lucrare», – îndrumă avva.
Această practică, desigur, nu este pe deplin accesibilă mirenilor. Dar aceasta nu anulează necesitatea de a ne forța să chemăm frecvent numele lui Dumnezeu, care ne salvează de ispitele zilnice.
Roadele rugăciunii: dragoste, har și umilință
Pentru a înțelege cât de calitativă este munca noastră de rugăciune, este important să-i evaluăm rezultatele. «Citirea» monotonă, în cel mai bun caz, nu va duce la nimic, iar în cel mai rău caz – poate arunca sufletul în deznădejde. Pentru a evita acest lucru, bătrânul Iosif sfătuiește să urmărim sentimentele care se nasc în noi în timpul dialogului cu Dumnezeu.
«Când te ridici și te rogi, <…> compătimești și miluiești, atunci te iubește Dumnezeu. Și atunci și tu Îl iubești. El iubește primul și își revarsă harul Său», – afirmă avva.
Astfel, primul rod al rugăciunii corecte este dragostea activă față de Dumnezeu și oameni. Al doilea este harul lui Dumnezeu, care este dat ca răspuns la râvna noastră. Sfinții Părinți numesc acest dar și „contemplare” (θεωρία).
Dar care este cel mai important și valoros dar pentru cel care se roagă? Gheronda spune că este căința (κατάνυξις). Este important să distingem această stare binecuvântată de amăgire, când o persoană se imaginează a fi un războinic desăvârșit al rugăciunii. Căința menține întotdeauna sufletul sobru, nelăsându-i să-și uite păcatele, dar în același timp insuflând speranță pentru mila lui Dumnezeu. Iată ce scrie Avva Iosif despre aceasta:
„Umilințța vine atunci când te gândești cât de mult L-ai întristat pe Dumnezeu – Cel Care este atât de bun, atât de dulce, atât de milostiv, atât de bun, atât de plin de dragoste, Care a fost răstignit și a suferit totul pentru noi. Gândul la aceasta... aduce umilință”.
Aici se încheie prima noastră conversație cu Starețul Iosif Isihastul. Ca o binecuvântare de rămas bun, vom auzi următoarea chemare din partea părintelui duhovnic athonit: „Bateți direct la ușa milostivirii alui Dumnezeu și Hristos vă va deschide cu siguranță. Nu se poate altfel. Iubiți-L mult, ca să primiți mult!”
