Cum pescarii s-au recalificat în apostoli
Vom putea noi, dincolo de prescripțiile statutare, să vedem pe Hristos cel viu, să recunoaștem legea Iubirii, de dragul căreia ținem posturile și participăm la slujbe?
Lectura de duminică a acestei zile este dedicată chemării lui Hristos la slujirea ucenicilor Săi (Mt. 4:18-23). Acesta este unul dintre cele mai enigmatice și neînțelese locuri din istoria evanghelică. Imaginea chemării apostolilor este redată concis și pe scurt. Domnul s-a apropiat de pescari și le-a spus: «Veniți după Mine». Aceștia, în tăcere, fără discuții, s-au ridicat și au plecat. Dar în această concizie se află o imagine foarte ciudată. Îmi este greu să-mi imaginez o situație în care cineva de pe stradă se apropie de oameni care lucrează și le spune: «Urmați-mă», iar aceștia își lasă uneltele și pleacă. În același timp, pescarii nu au lăsat doar bărcile, peștele, uneltele, ci și familiile, casele, modul obișnuit de viață.
Cine i-a chemat? Dumnezeu, devenit om? Acum știm despre asta, dar pe atunci apostolii nu bănuiau acest lucru. Până la moartea Mântuitorului și chiar după Învierea Sa, ucenicii nu au înțeles pe deplin cu cine au de-a face. Doar Duhul Sfânt, coborât asupra lor în Ziua Cincizecimii, le va clarifica înțelegerea Persoanei Mesiei. Chemarea apostolilor este descrisă astfel încât se creează impresia că acești pescari au așteptat toată viața doar momentul când îi va chema Iisus. Cuvântul lui Dumnezeu oferă doar un episod care dezvăluie mai mult sau mai puțin motivul pentru care Natanael a fost de acord să-l urmeze pe Hristos – chiar înainte de chemare, Iisus «l-a văzut sub smochin». Adică, anterior, Natanael a avut o întâlnire interioară mistică cu Dumnezeu, care l-a zguduit profund. În ceea ce privește ceilalți apostoli, motivele ascultării lor necondiționate față de Hristos nu ne sunt explicate de Sfânta Scriptură.
În ceea ce privește «selecția de personal» a lui Iisus pentru cei care vor deveni primii predicatori ai Evangheliei, aceasta rămâne, de asemenea, neclară pentru noi. Predica necesită, în primul rând, abilitatea de a stăpâni cuvântul. Cel puțin, pentru aceasta este nevoie de o educație retorică și un anumit nivel de cunoștințe teologice. Pescarul nu este persoana care știe să vorbească frumos și convingător. Treaba lui este să arunce plasele în mare, să scoată peștele și apoi să-l ducă la vânzare. Pentru aceasta nu este necesar un mare vocabular de conversație. Chiar dacă acești oameni ar trece acum un interviu pentru a evalua abilitatea de a promova anumite produse, probabil că nu ar fi potriviți nici pentru asta. Iar predica cuvântului lui Dumnezeu necesită mult mai multă alfabetizare și educație. Și, cu toate acestea, tocmai acești oameni simpli au devenit purtătorii voinței lui Dumnezeu și au dus predica Vestei Bune în toate colțurile lumii.
Trebuie spus că întreaga istorie biblică ne spune – Dumnezeu a ales întotdeauna pentru una sau alta misiune cel mai «necalificat personal». Poporul ales devine un trib nomad fără istorie și scriere. La negocieri cu faraonul și elita sa educată, Domnul îl trimite pe Moise, bâlbâit și neîndemânatic. Îl alege rege pe păstorul David, și El Însuși se naște într-o familie de tâmplar sărac, și nici măcar într-o casă, ci într-un grajd. Singura excepție din întreaga istorie a relațiilor dintre om și Dumnezeu a fost Fecioara Maria. Acesta este cazul când Dumnezeu a ales pentru întruparea pe pământ a Fiului Său cel mai bun lucru care s-a născut vreodată în lumea noastră.
Din pescari de pești, apostolii au devenit pescari de oameni (Mt 4:19). Și Dumnezeu a arătat încă o dată că puterea Sa se desăvârșește în slăbiciune.
Luând ceea ce este mai slab și, aparent, incapabil de a îndeplini anumite obiective globale mondiale, El face ceea ce este posibil doar pentru El. Slăbiciunea umană în mâinile Domnului devine o putere capabilă să schimbe întreaga lume.
Nimeni nu poate spune că vestea Evangheliei s-a răspândit în întreaga ecumenă de atunci datorită faptului că apostolii erau misionari profesioniști. Totul s-a întâmplat exact invers. Nu datorită, ci în pofida tuturor, Dumnezeu face ceea ce este plăcut voinței Sale Sfinte.
Providența lui Dumnezeu ne este necunoscută. Vorbind despre anumite motive, ne ghidăm întotdeauna după rațiune. Dar rațiunea – este doar dispecerul inimii umane. Se pare că inima apostolilor L-a recunoscut pe Dumnezeu în Hristos cu mult înainte ca mintea lor să înțeleagă acest lucru. De aceea au răspuns chemării Mântuitorului cu acordul lor. Văzându-L pe Hristos, auzindu-I vocea, apostolii nu au mers după cuvinte, ci după Omul care le-a rostit. Pentru că «niciodată nu a vorbit un om așa cum a vorbit acest Om» (In 7:46).
Faptul că apostolii au reușit să audă chemarea lui Hristos vorbește despre puritatea profundă a inimilor lor. Ei erau oameni simpli, neîmpovărați de o părere înaltă despre ei înșiși, spre deosebire de elita iudaică a vremii. Înțelegerea smerită a micimii lor, și adesea a nimicniciei, a permis chiar și prostituatelor și escrocilor să simtă lumina care emana de la Hristos. Dar cei care aveau o părere înaltă despre ei înșiși, «drepții», vedeau în Iisus doar un concurent, invidiindu-i slava și popularitatea. Comițând o crimă conștientă împotriva unui om nevinovat, ei, totuși, respectau curățenia rituală și nu voiau să intre în curtea lui Pilat, «pentru a nu se întina și a mânca Paștele».
Ipocriții nu se temeau să-și întineze sufletul cu sângele Dreptului, dar erau preocupați de forma exterioară a ritualului. Doar unul dintre membrii Sinedriului, în pofida tuturor tabu-urilor, a mers la Pilat «să ceară Trupul lui Iisus». Nu-i mai păsa ce vor crede «colegii» despre el, pentru că Nicodim, la fel ca și Iosif din Arimateea, a înțeles că Iisus este Hristos.
Vom putea noi, dincolo de prescripțiile statutare, să-L vedem pe Hristos cel viu, să recunoaștem legea Iubirii, pentru care ținem posturile, participăm la slujbe și așa mai departe? Suntem capabili să-L iubim pe Domnul cu acea iubire «nebună», în care nu există calcule, argumente ale rațiunii, ci doar o inimă devotată Lui? Căci și Dumnezeu ne iubește cu o iubire lipsită de orice logică. Noi – suntem, de asemenea, cei mai nepotriviți candidați pentru a trăi în Împărăția Cerurilor. În noi nu există nimic din ceea ce ar trebui să avem pentru a pretinde acest loc de locuit. Dar… Doamne, fă așa cum ai făcut întotdeauna – mântuiește-ne nu „datorită” nouă, necăutând la toate.
