Poate un panicard să fie creștin?
Pe 18 iunie se sărbătorește Ziua Internațională a Panicii.
Milioane de oameni din întreaga lume suferă de atacuri de panică. În țara noastră există o creștere colosală a bolilor mintale, legate de tulburarea de stres posttraumatic. De fapt, valul acestor boli a început încă de la coronavirus, iar acum s-a intensificat de multe ori din cauza războiului și a sentimentului crescând de disperare. De această boală suferă, de asemenea, și mulți creștini. Ce să facem și cum să ne raportăm la faptul că noi înșine sau cei dragi nouă sunt afectați de atacuri de panică? Ce este aceasta? O manifestare a slăbiciunii, lașității sau o simplă reacție a organismului nostru fizic? Despre aceasta este publicația noastră de astăzi.
Primul lucru despre care aș vrea să spun este că mantrele pe care le repetă mulți preoți la spovedanie: «Adună-te, nu fi o cârpă, ești creștin, totul este voia lui Dumnezeu, supune-te, rabdă, nu te plânge…», – nu sunt altceva decât «aramă sunătoare și chimval răsunător». Ele nu sunt doar lipsite de sens și inutile în sine, dar și foarte dăunătoare. Impunând oamenilor un sentiment de vinovăție și inferioritate spirituală, astfel de slujitori nefericiți doar le intensifică anxietatea și cufundă sufletul într-o stare și mai profundă de depresie.
Atacul de panică și, în general, majoritatea reacțiilor psihicului la diversele evenimente ale vieții nu depind deloc de eforturile voinței și dorințelor noastre. Toate acestea se întâmplă automat. Iată un exemplu pe care îl aduc textual din primele surse: «Am venit să fac un RMN al coloanei vertebrale. Starea sufletească era complet calmă și echilibrată. Inima bătea regulat, nimic nu prevestea pericolul. Când am fost plasat în camera pentru examinare și am văzut și am simțit în jurul meu un spațiu închis din toate părțile, a început un atac brusc de claustrofobie. Inima a început să bată cu o forță teribilă. Orice încercare de a mă liniști cu rugăciunea lui Iisus nu a dat niciun rezultat. Un sentiment teribil de frică m-a cuprins. A început tensiunea musculară, ajungând la crampe în tot corpul. Transpirație rece, sclipiri albastre în fața ochilor, senzația că înnebunesc. Panica s-a intensificat. Am început să țip de groază. Nu era nicio posibilitate de a mă controla».
Organismul acționează în acest și în cazuri similare fără nicio participare voluntară din partea noastră. Poate că acest lucru este legat de stimularea «punctului albastru» (un mic nucleu în trunchiul cerebral care conține jumătate din neuronii SNC), care duce la excitarea sistemului nervos simpatic și la eliberarea catecolaminelor. Dar nu ne vom adânci aici în tematica medicală a relațiilor cauză-efect ale atacurilor de panică.
Știu oameni care experimentează aceleași atacuri de panică doar la sunetele sirenelor sau imediat ce aud sunetele exploziilor. Dar astfel de manifestări ale psihicului pot apărea și fără niciun motiv vizibil. Cunosc o persoană care, în timp de pace (și asta a fost cu câteva zeci de ani în urmă), timp de un an a fost literalmente crucificată de atacurile de panică.
«A fost ceva asemănător unui sentiment periodic de agonie mortală. Așteptarea acestor atacuri era deja o tortură grea. Era însoțită de o neliniște constantă în zona pieptului, un sentiment apăsător de depresie, ajungând la disperare totală. Atacul în sine începea cu o perturbare a ritmului cardiac, tremurul întregului corp, greață, senzație de sufocare, respirație accelerată, amorțeală a membrelor, dar cel mai greu – era sentimentul de frică de moarte și de faptul că înnebunești. Totuși, frica – aici cuvântul nu este potrivit. Era o fobie interioară, un sentiment înghețat de groază. Mi se părea că mă îndrept cu viteză mare într-o prăpastie neagră. Controlul asupra tuturor acestor lucruri era imposibil. Practica rugăciunii, pocăința și tainele bisericești nu influențau deloc aceste atacuri. După ele rămânea un sentiment greu de zdrobire, goliciune și frică. Pentru mine, ca persoană credincioasă, acest sentiment era trăit ca "gustarea experienței vieții în iad"».
De ce descriu toate acestea atât de detaliat. Pentru ca toți, și preoții în primul rând, să putem înțelege că nu doar bolile fizice sunt acea cruce pe care o poartă sufletul nostru. Dar și bolile mintale sunt o cruce nu mai mică, poate chiar mult mai mare, pentru om.
De aceea, nu trebuie în niciun caz să acuzăm oamenii care suferă de depresie de păcatul deznădejdii sau lașității. Dacă o persoană care suferă de o formă clinică severă de depresie nu și-a încheiat viața prin sinucidere pentru poruncile lui Dumnezeu, atunci a săvârșit deja un act eroic, echivalent cu cel al celor mai mari martiri.
Și dacă totuși a luptat, dar nu a reușit să facă față și a părăsit viața de bunăvoie, aceasta nu este un motiv pentru condamnarea sa și lipsirea de slujba de înmormântare și rugăciune bisericească. Acest lucru se aplică și tuturor celorlalte forme de boli mintale.
Pentru acei creștini care acum poartă povara bolii depresiei, atacurilor de panică și altor forme de tulburări mintale, pot spune următoarele. Nu trebuie să vă învinovățiți pentru acel sentiment de apăsare și deznădejde care, indiferent de dorința voastră, trăiește în suflet. Păcatul există acolo unde există libertatea de alegere, unde putem prin efortul voinței să ne schimbăm viața. Acolo unde această posibilitate nu există, nu există nici păcat. Există doar povara unei boli grele. Și la ea trebuie să ne raportăm exact așa cum ne raportăm la orice altă boală, cu înțelegerea că această suferință este dată omului prin providența lui Dumnezeu pentru propria sa mântuire, că suportarea ei cu smerenie și recunoștință este calea directă și, dacă se poate spune așa, garantată către mântuire. Acest lucru poate fi înțeles doar de cel care știe din experiență ce înseamnă aceasta și a trăit acele stări pe care limbajul uman nu le poate exprima.
Experiența bisericească ne învață că chiar și posedarea de demoni era considerată de sfinții părinți ca o cale dată de Dumnezeu către mântuire. Nu condamnarea sau teama erau atitudinile drepților față de acești oameni, ci înțelegerea, compasiunea și încrederea în providența lui Dumnezeu. Oricum ar fi și oricare ar fi cauza bolilor mintale, fiziologia noastră, dar și influența lumii demonice – toate acestea pot deveni pentru om un mijloc de mântuire a sufletului. Cea mai înfricoșătoare soartă a creștinului (și cea mai dorită pentru majoritatea oamenilor) – este o viață îmbelșugată, bogată, plină de plăceri, a unui organism sănătos, care se încheie cu o moarte ușoară, fără durere.
Fie că ne place sau nu, nu există oameni nerăstigniți în cer. Și această scurtă viață pământească ne este dată pentru un singur lucru - să mergem pe calea îngustă a urmării lui Hristos și să intrăm în bucuria Lui veșnică, unde nu va mai fi frică, durere sau suferință.
