La ziua odaniei Înălțării Domnului
La vârf se întinde o cărăruie îngustă, la capătul căreia se deschide o lume uimitoare, în care nu mai există nici durere, nici tristețe, nici suspin.
Muntele Măslinilor, sau Muntele Eleon, de pe care Domnul nostru Iisus Hristos s-a înălțat la Cer. Haideți să urcăm împreună pe vârful său și să privim cu ochii duhovnicești la ceea ce se întâmplă jos. În dimensiunea pământească, acest munte nu este deloc înalt, dar în dimensiunea duhovnicească – are o înălțime uriașă, deoarece se află în centrul întregii creații.
Muntele este înconjurat din toate părțile de o vale acoperită de un smog negru-cenușiu sufocant. Oamenii, clădirile, aproape că nu se văd prin această ceață. Totul este acoperit de energia sulfurosă a patimilor umane. Din loc în loc, prin întuneric, străpung descărcări de foc asemănătoare unor fulgere uriașe. Acestea sunt locurile unde oamenii se ucid în masă unii pe alții.
Acest smog este străpuns de acele antenelor ascuțite. Unele dintre ele emit unde care generează în oameni frică și ură în masă. Altele transmit divertisment, desfrâu, hedonism. Acestea sunt mijloacele de informare în masă. Amestecându-se între ele, aceste unde se transformă într-un cocktail diabolic, de la care oamenii încep treptat să-și piardă mințile. Este greu să respiri în această vale, nu există aer curat. Cel care a respirat acest smog trăiește chinuit și moare la fel de chinuit, căzând în lava fierbinte și clocotitoare.
Cel care a reușit să nu se infecteze cu otrava acestei văi, se ridică mai sus în direcția vârfului Muntelui Eleon. Acolo nu mai există smog, aerul este curat, iar de-a lungul pantei și mai sus pe munte începe să înverzească o pădure mixtă minunată, plină de cântecul păsărilor. În această pădure se văd văi minunate, presărate cu ierburi și flori diverse. Pe ele sunt împrăștiate așezări ale oamenilor care au reușit să se ridice deasupra ceții întunecate a umanității nebune. La acești oameni dimineața nu bate la ușă un buletin de știri, ci vine o pisică blândă. Ea, torcând, începe să împingă cu fruntea sa, forțându-i să se ridice mai repede pentru rugăciune. Pe fereastră se uită un porumbel curios, iar casa este înconjurată de copaci prietenoși, care bătând în fereastră doresc tuturor noapte bună sau salută începutul unei zile luminoase. Acești oameni trăiesc în iluzia siguranței și liniștii, deși pericolul mortal îi pândește în fiecare clipă.
În spatele acestei aparențe se ascunde o mie și una de nenorociri. În pădure au loc adesea alunecări de teren uriașe. Ca un tunet din senin, sună ca o sentință un diagnostic mortal. Iar un cutremur sau un război distruge mica lume de cristal a fericirii binecuvântate. Problemele financiare familiale, sănătatea șubredă, trădarea, – și iată că alunecarea de teren atrage după sine fericirea fragilă a bunăstării pământești.
Cel care înțelege acest lucru, încearcă să nu se oprească în acest rai din pădure. El știe că este timpul să meargă mai departe de acest loc periculos. Iar pentru aceasta trebuie să rupă lanțurile grele ale atașamentelor și să urce hotărât mai sus pe munte. Dar după pădure începe o ascensiune abruptă. Acolo aproape că nu sunt copaci, doar stânci abrupte și vulturi care planează sus, urmărind cu atenție călătorii rari. Este greu de mers, tot timpul în inimă bate gândul care îndeamnă să te întorci în pădure. Căci acolo era atât de bine și confortabil.
Dar cel care, adunându-și curajul și hotărârea, a reușit să urce la o înălțime mare, privind în jos cu uimire observă că nu doar valea urât mirositoare a dispărut din vedere, ci și pădurea însăși. Jos, oriunde te uiți, se leagănă în valuri albe un minunat ocean de nori cerești. Iar de sus, în nopțile cu lună, atârnă struguri plini cu stele din perle, unde cântă laude lui Dumnezeu nenumărate cete de îngeri. Ziua, pe cer se ridică soarele Iubirii, la care este imposibil să privești fără a orbi. Razele sale se reflectă în covorul alb ca zăpada și cu scânteile lor vesele și pline de bucurie pătrund în adâncul inimii, aducând acolo pacea și fericirea divină.
Spre vârf se întinde o potecă îngustă, la capătul căreia se deschide o lume uimitoare, în care nu mai există nici durere, nici tristețe, nici suspin, ci doar Lumină, dizolvându-ne în care devenim noi înșine lumină.
